Asasinarea părintelui Șerban

Într-una din nopți, m-am întâlnit cu Părintele Șerban într-un suitor. Venea de jos cu un baros pe care-l dusese la atelier să-i pună coadă. Urcase două scări și acum stătea rezemat de perete, palid, cu mâna apăsată pe piept, și își trăgea cu greu răsuflarea.

– Ce-ai pățit Părinte?, l-am întrebat.

– Nimica toată! Puțină supărare cu inima. Așa face ea când urc și cobor scările.

– Bine, dar în situația asta n-ar fi mai bine să stați undeva în abataj și să nu tot urcați și să coborâți scările?

– Orice fac, mă supără! Nu știu ce să mai fac! Oamenii cu care sunt în echipă sunt de treabă, nu mă lasă să lucrez, dar eu nu mă simt bine să trăiesc din munca lor, că partea mea de lucru tot ei trebuie s-o facă. Cred că e mai bine să cer să lucrez la suprafață sau chiar să mă trimită înapoi la Aiud. Aici n-am destul aer.

Preotul Șerban a ieșit întâi la raportul șefului de schimb. Acesta l-a trimis la director. Directorul l-a trimis la ofițerul politic. Tuturor le-a cerut să lucreze la suprafață că nu-l mai ține inima să-l trimită înapoi la Aiud.

Ofițerul politic i-a răspuns: Banditul Șerban a fost trimis aici să lucreze în mină, nu la suprafață!

Chemat însă la biroul politic, ofițerul i-a cerut să ”facă anumite servicii, dacă vrea să lucreze la suprafață”. Preotul Șerban a respins cu indignare propunerea și, iritat, i-a cerut locotenentului Alexandru să-l trimită la Aiud, de unde venise.

Alexandru i-a răspuns: Din acest loc nu poate pleca nimeni, nicăieri, fără aprobare specială de la București. Ai înțeles? Dacă nu primești condiția care ți-am pus-o, du-te și lucrează în mină!

Preotul Șerban a intrat în mină dar starea sănătății lui se înrăutățea.

L-am întâlnit în curte, într-una din aceste zile, după dialogul cu ofițerul politic, și mi-a spus: Eu nu mai intru în mină, decât dacă mă duc legat pe targă! Orice s-ar întâmpla, în mină nu mai intru!

Crima a fost atât de evidentă, încât trebuie narată cu amănunte, pentru a sublinia ”umanismul socialist” și intențiile pe care le aveau cu toți deținuții din toată țara. (…)

Într-un din zile, la doi metri de mine, am auzit acest dialog, între ofițerul politic și părintele Șerban:

– Șerbane, să intri în mină, că cu mine nu te joci!

– Nu intru, domnule locotenent! Faceți ce vreți, dar în mină nu mai intru!

– Te împușc!

– Împușcați-mă! (…)

Comandantul milițienilor, Feheir, a comunicat directorului Vanciu că deținutul Șerban cere să fie scos la raport. Preotul Șerban a ieșit în față și a spus: Domnule director, vă rog respectuos să luați la cunoștință faptul că sunt bolnav de inimă și boala mi se agravează cu fiecare zi în care intru în mină, la muncă subterană. De aceea vă rog frumos cereți organelor superioare în drept trimiterea mea înapoi, la închisoarea de bază de la Aiud.

Ofițerul politic răspunde:

– Doctorul care ți-a spus că ești bolnav de inimă, e un bandit și un sabotor, ca tine!

– Nu e nevoie să-mi spună nimeni. Sunt destul de bătrân și am văzut destui bolnavi de inimă ca să-mi dau seama. Boala mea este aceasta pe care v-o spun și inima mea mi-o simt eu.

Directorul Vanciu face câțiva pași către preotul Șerban, îl apucă de gât și-l zgâlțâie.

– Ai să intri în mină. M-ai înțeles?

– Nu pot, domnule director, vă rog să mă credeți că nu mai pot, spune preotul Șerban, cu glasul întretăiat de palpitații.

– Marș la carceră, până ți-o veni mintea la cap!

Feheir l-a luat pe preot și l-a dus la carceră imediat, sub ochii noștri.

Dizolvând adunarea, ofițerul politic a adăugat:

– Iată, cei care ați muncit, vedeți rezultatele. Cu popa, vom vedea noi ce este de făcut!

De atunci, părintele Șerban n-a mai intrat în mină. Noaptea era la carceră, iar ziua lucra la suprafață.

În ce consta munca acestui bolnav de inimă? I se ordona să încarce o targă cu pietre, pe care o târa singur, să completeze aleile pietruite dintre barăci. Tot timpul muncii, părintele Șerban era escortat de un milițian din paza interioară, care-i interzicea orice luare de contact cu restul deținuților. Rareori, câte un gardian mai omenos, atunci când se știa neobservat de superiori, îi îngăduia să intre în dormitorul în care își avea lucrurile. Numai în aceste prilejuri mai puteam schimba câteva cuvinte cu el.

Aceste condiții de viață și de muncă ale preotului Șerban au durat circa două săptămâni, timp în care ofițerul politic, Alexandru, nu și-a făcut niciodată apariția prin colonie. Ne-am întrebat cu toții cum se explică această absență, pentru că Alexandru venea de 10-12 ori pe zi în lagăr, controlând toate ungherele. Ochiul lui era prezent pretutindeni, chiar la W.C.

Fusesem în schimbul de noapte și încă nu mă culcasem. Prin curte mai erau încă 40-50 de deținuți, inclusiv muncile de la suprafață: croitori, cizmari, bucătari, etc.

Toți cei care lucraserăm în timpul nopții, doream să ne bucurăm puțin de soare. Era o zi splendidă de primăvară. Stăteam rezemați de barăcile în care aveam dormitoarele. Baraca mea era chiar în fața barăcii în care era bucătăria și priveam înduioșat pe părintele Șerban târându-și targa cu pietre, între closete și baraca sălii de mese.

Este necesar să repetăm câteva amănunte: lagărul avea un gard de sârmă ghimpată interior, apoi gardul înalt de patru metri de scândură, apoi alt gard de sârmă ghimpată, exterior. Prepeleacurile pazei exterioare, cu soldați de la securitate, erau foarte aproape unul de altul. Preotul Șerban își târa targa la 5-6 metri de gardul înalt de 4 metri. Locul era adesea parcurs de deținuți, zi și noapte, pentru closet, pentru că la mină nu aveam favoarea să ni se dea tinetă în dormitoare.

Era ora zece dimineața. Ziuă și soare. Părintele Șerban și-a putut arunca ochii spre noi, cei din curte, fiindcă, împotriva consemnului stabilit, gardianul care-l escorta lipsea.

Am auzit zgomotul unui glonț, sau două, foarte aproape, dar numai când l-am văzut pe părintele Șerban prăbușindu-se, am privit spre prepeleac. Milițianul Gheorghiță, care trebuia sa fie necontenit lângă el, a ieșit repede din bucătărie, de unde era și a strigat :

– Nu trage tovarășe, nu vezi că sunt cu el?

– Dă-te la o parte, a strigat soldatul din prepeleac, că trag și în tine!

Și a mai tras încă un glonț în părintele Șerban, care era prăbușit. De dincolo de gard, probabil de sub prepeleac, s-a auzit bine vocea locotenentului Alexandru:

– Ajunge, mă!

Toți cei care dormeau au ieșit imediat în curte, într-o larmă imensă. Revolta era de nedescris. Milițienii au dispărut toți. Grupurile de deținuți, în curte, strigau:

– Să vină procurorul! Ucigașilor! Ne ucideți chiar în curtea lagărului! Nu mai intrăm în mină până nu vine procurorul!

Soldatul care trăsese ținea pistolul îndreptat spre noi. Preotul Șerban a fost ridicat și dus la infirmerie, dar mort. Glonțul îi perforase inima.

Procurorul a venit după trei ore. Înainte însă de a intra în incinta lagărului, am fost toți deținuții încuiați în barăci. Scenele care au urmat le-am privit pe fereastră. Martor din partea deținuților, a fost chemat Dumitru Streanță, care lucra la biroul de contabilitate al lagărului, cu o treaptă sub Marele Muftiu.

Streanță a intrat pe poartă împreună cu procurorul, explicându-i ceva. S-a făcut reconstituirea. Streanță și-a băgat mâinile în noroi și le-a aplicat apoi pe gard, chiar în fața procurorului. Dar balta de sânge era la 6-7 metri de gard, lângă targa cu pietre pe care o trăgea părintele Șerban și unde a fost împușcat.

Pentru acest asasinat al ofițerului politic fusese ales un preot. Iar acest preot trebuia să fie legionar. Ca urmare a asasinării preotului Șerban de către ofițerul politic Alexandru, și despre care toată lumea știa, chiar informatorii îl ocoleau. (…)

Atmosfera în lagăr, după asasinarea părintelui Șerban, s-a schimbat total. Deținuții deveniseră, chiar în raporturile dintre ei, sobri și tăcuți. Dialogurile animate de cu puțin înainte, au dispărut. Gardienii simulau o oarecare larghețe în contactele cu noi, dar evitau orice discuție. O nuanță de îngrijorare era evidentă și în rândurile lor. Solidaritatea cu noi era așa de mare încât în scurt timp am aflat și numele soldatului de securitate care a tras și localitatea de unde era. Numele soldatului era Drăgan, din comuna Tinca, județul Bihor.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de fier, Editura Gordian, Timișoara, 1994, pp. 145-147)