Aurel Lazarov, duhovnicul martir de la Constanța
Perioada în care românii erau torturaţi şi ucişi în lagărele comuniste poate fi numită, fără teamă de exagerare, timpul martirilor. Ochii goi ai morţilor din gropile comune oglindeau imposibilitatea înţelegerii atrocităţilor comise în numele unui regim sinistru, stupid şi fără de milă. Ele au fost însă matematic dovedite (mărturie stau cifrele inimaginabile şi listele interminabile cu dispăruţi). Unul dintre aceşti morţi vorbeşte astăzi, prin mărturiile prietenilor de lagăr, prin amintirile unicului fiu şi din dorinţa noastră de a nu lăsa uitarea să se aştearnă peste istoria grea a timpului martirilor. Se numea Aurel Lazarov, era preot şi povestea sa începe la fel ca a altor sute de mii de martiri asemeni lui.
„PĂRINTE, ÎN NUMELE LEGII, EŞTI ARESTAT!”
„7 mai 1950. Era dimineaţă de tot. Trei indivizi, unul în uniformă şi cu armă, au spulberat uşa casei. Cel înarmat a tras o rafală în camera unde dormeam… „Părinte, în numele legii, eşti arestat!”, răcneau. Ne-au luat şi ne-au dus pe dereaua de la Stejarul, ne-au aşezat cu burta pe pământ şi ne-au ţinut aşa… n-aş putea să spun cât. Îmi era foarte frig şi foarte frică. Mama plângea. Cert este că, atunci când am găsit curajul să ne ridicăm de la pământ, ne-am trezit singuri… Doar eu cu mama. Aveam vreo trei ani pe atunci”, povesteşte Aurel Lazarov, fiul preotului. Brutalitatea arestărilor, lipsa de explicaţii, percheziţiile, toate aceste unelte ale unui sistem gândit să intimideze şi să anihileze orice încercare de a protesta sau de a cere explicaţii şi-au făcut, şi în acest caz, efectul. „Tata a stat închis zece ani, până a murit, şi, în tot acest timp, o singură veste am aflat de la el, printr-un om deosebit, prieten bun de parohie cu tatăl meu, părintele Mocanu. Prin ’58 – ’59 a venit la noi şi mi-a adus, din partea tatălui meu, o cruciuliţă din lemn şi o iconiţă făcută dintr-un fel de os. Şi mamei o bucată de cămaşă”, mai spune el. „Apoi, prin 1992, părintele Calciu Dumitreasa a venit la noi şi mi-a spus despre tata: „a fost un sfânt””.
„De ce l-au ridicat? Sincer să fiu, nu ştiu nici până în ziua de astăzi. Poveştile care circulau în sat spuneau că, într-o noapte, doi fugiţi în Munţii Babadagului, care erau în Rezistenţă, au venit la el şi i-au zis: „Preftule („preot”, în aromână; „Preftu” îi va deveni poreclă de închisoare – n.r.), spovedeşte-ne şi pe noi”… Şi i-a spovedit şi, la plecare, le-a dat şi doi saci cu ceva merinde… Şi s-a aflat, şi…”, îşi aminteşte Aurel Lazarov.
„Mama mea a fost fiica lui Anastase Mihalache, unul dintre marii moşieri ai Constanţei. Comuniştii ne-au confiscat însă tot. Rămăsesem fără casă, fără nimic, doar cu datoriile bisericii. Era foarte greu. Eu şi mama stăteam în casa lui Ion Borîndel. Eu adunam rămăşiţele de grâu, porumb, orz din grajd şi mama le râşnea la o moară cu două pietre. Şi făcea un fel de mămăligă, din care tăia felii şi le punea pe plita sobei, să se încălzească. Mamei i s-a cerut să divorţeze, să nu se mai numească Lazarov. Mama muncea la bancă şi, ca să poată munci acolo în continuare, a trebuit să facă asta”, rememorează Lazarov.
În data de 7 iunie 1960, un banal act administrativ sosea la Sfatul Popular al comunei Dulgheru, raion Hârşova, reg. Constanţa, şi anunţa, în câteva rânduri pline de greşeli, fără nicio semnătură sau ştampilă oficială, moartea duhovnicului martir. „Aşa am aflat că a murit tata. În casă a fost jale mare şi chiar în localitate, căci părinţii şi bunicii mei erau oameni foarte cunoscuţi în Hârşova. În anul următor, ni s-a trimis, de la Aiud, un pachet. Erau reverenda lui, cămaşa plină de sânge şi o pereche de bocanci. Bunica le-a luat şi s-a dus la părintele Manea şi le-a citit. Apoi le-a pus într-o cutie de carton sub patul ei şi nimeni nu avea voie să umble la acea cutie. Mi-a lăsat cu limbă de moarte să-i pun în sicriu lucrurile tatei şi, pe cruce, fotografia lui”, mai spune Lazarov.
„Din păcate, personal, nu l-am cunoscut. Eram foarte mic când a fost luat. Mama, bunica şi oamenii din jurul nostru mi-au povestit însă, mai ales după Revoluţie. Mi-a zis însă mama o poveste, care m-a impresionat mult. Ca să-mi cumpere mie o căpăţână de zahăr, cum era pe atunci, tata a dat o vioară foarte scumpă şi care îi era foarte dragă. (îşi aţinteşte privirea într-un punct din tavan, încearcă să depăşească momentul acestei rememorări… şi continuă) A fost la Jilava, Cavnic, Aiud. A luat ca atare detenţia, a fost un luptător, n-a fost însă prea diplomat. A fost torturat pentru că nu a vrut să se dezică de jurământul de preot. Oamenii mi-au povestit că a fost un preot adevărat. Torţionarii nu au ştiut că avea la el un antemis (pânză brodată, care se pune pe altar în timpul oficierii slujbei – n.r.). O perioadă bună de timp nu s-a ştiut şi el ţinea slujbe, slujbe adevărate”, povesteşte fiul lui Lazarov.
Spiritul puternic şi ales, sfinţenia şi structura interioară indestructibilă ale acestui preot, structură care a susţinut, cu preţul vieţii, sute de creştini pentru a scăpa din iadul distrugerii spirituale, au lăsat amintiri de neşters în minţile şi inimile celor ce l-au cunoscut. […]
În încercarea de recuperare a amintirii tatălui dispărut prea devreme, Eugen Zefir Lazarov a fost în vizită la părintele Iustin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă de lângă Neamţ. „Era sărbătoare, era lumea de pe lume şi un lung şir de oameni stătea să intre la părinte. Am intrat în vorbă cu un călugăr, care, după ce a aflat că sunt „fiul părintelui Lazarov”, şi-a făcut cruce şi m-a ajutat să intru la părinte. Iustin Pârvu s-a uitat la mine lung, şi-a făcut cruce, m-a chemat lângă el, mi-a pus patrafirul, mi-a citit şi apoi mi-a povestit tot felul de minuni. A fost un om bun, un preot desăvârşit, aşa cum rar se întâlneşte, care şi-a făcut datoria până la capăt”, mi-a spus”.
„Ştiţi cum era părintele Aurică? Eram toţi la Zarcă. Curgea apă de sus şi Aurică stătea desupra mea, ca să nu curgă apă pe mine, pentru că sufeream de plămâni. Era omul care, şi dacă suferea de foame o săptămână şi primea o bucată de pâine, prefera să o dăruiască, ca să-i vadă pe ceilalţi zâmbind”, povesteşte părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire cu fiul părintelui Lazarov. […]
În articolul său „Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism” (apărut în „Vestitorul ortodoxiei româneşti”, anul I, nr. 3, februarie 1990 – n.r.), pr. prof. Dumitru Stăniloaie îl pomeneşte pe părintele Lazarov, cu care a fost coleg de celulă. „[…] Dintre preoţii aflaţi în închisori în anii 1958 – 1964, eu personal am fost în cameră cu câţiva care au murit, îmbolnăviţi de tot felul de tratamente chinuitoare la care fuseseră supuşi, inclusiv înfometarea. Aceştia au fost (…): pr. Lazarov din Dobrogea, aflat în 1959 în cel de-al 14-lea an de închisoare; acesta se gândea cu emoţie că-şi lăsase fiul acasă, în vârstă doar de un an. Nişte dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, după trei zile, moartea.”.
Părintele Lazarov a fost cu adevărat un duhovnic al lagărelor. Adevărata întărire duhovnicească, puternică, aproape inexplicabilă în izolarea aceea impusă, venea tocmai din esenţa intenţiei torţionarilor de a înfricoşa, de a slăbi şi de a învrăjbi. Mii de chipuri slăbite, mii de voci tremurătoare, disperarea aproape palpabilă, suferinţa care înconjura ca un linţoliu închisorile, toate acestea au nutrit spiritul creştinesc al căii celei drepte şi i-au dat putere până la capăt, când, spune părintele Iustin Pârvu, degradarea trupurilor ajusese să fie percepută de cei câţiva ca noi ca o pace adâncă. Credinţa devenise astfel singura cale de scăpare a sufletelor schingiuite şi înfricoşate, iar unul dintre drepţii ei păzitori a fost părintele Aurel Lazarov. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
(Alina Cristea1 – Cotidianul Telegraf, ediția online din 29 octombrie 2013 și 30 octombrie 2013)
1. Autoarea mulţumeşte, pe această cale, bibliotecarului Arhiepiscopiei Tomisului, Ionuţ Druche, pentru stăruinţa şi răbdarea de care a dat dovadă, precum şi lui Eugen Lazarov, pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume.