Aurel Obreja, sculptorul mărturisitor
[…] La etajul doi, în colț, este Aurel Obreja, vestit sculptor de medalioane în os. Aurică a trecut prin infernul “reeducării” de la Gherla, în acelaşi timp nefericit cu Mihai Timaru. Într-una din zile, am bucuria să primesc de la Aurică Obreja un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care este sculptat chipul Mântuitorului având coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului este reprezentat Muntele Golgota, pe care se înalţă Crucea mântuirii noastre, iar sub Cruce sunt sculptate patru litere: AIUD.
(Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Editura Scara, București, 2001, p. 175)
Visited 173 times, 1 visit(s) today
septembrie 20, 2017 @ 7:57 am
Domnul Hristos sa odihneasca sufletul lui Aurel OBREJA!
Interviu cu AUREL OBREJA
FDC; criterii de selectie a elevilor (în funcţie de note etc.), educaţia legionară.
Date bio; refugiat din Ardeal s-a aflat sub protecţia generalului Coroamă, începe scuptura
Motivele pentru care a intrat în Mişcarea legionară
Momentul arestării
Condiţiile de la închisoarea Jilava: celula “Neagra”; bătăile-trecerea prin “furcile caudine”
Reeducarea de la Târgşor:
• întâlnirea cu Nikolski şi Dulgheru, la Ministerul de Interne; li se vorbeşte deţinuţilor despre reeducare
• ancheta; este confruntat cu un coleg; bătaia la tălpi
• situaţia la Târgşor până la venirea sucevenilor
• nume de reeducatori veniţi la Târgşor, cum se făcea reeducarea
• procesul torţionarilor
Lavinia Ivaşcu: Suntem în 19 aprilie 2000 şi înregistrăm cu domnul Aurel Obreja căruia îi mulţumim că a acceptat invitaţia SIO şi a acordat acest interviu. Domnule Obreja, dumneavoastră aţi fost arestat când eraţi foarte tânăr. Puteţi să ne povestiţi, să ne vorbiţi puţin despre asta?
Aurel Obreja: Da. Am fost arestat la 15 iunie 1948, luat din diplomă, adică terminasem 8 clase de liceu industrial şi trebuia să dăm diploma. Am fost arestaţi, bineînţeles, duşi la Ministerul de Interne, aici toţi colegii au fost coborâţi jos…
L.I.: Numai puţin. Am înţeles că aţi fost arestat de la liceul Polizu şi că făceaţi parte din Frăţiile de Cruce. Puteţi să vorbiţi despre asta, despre organizaţia elevilor din liceul Polizu?
A.O.: Da. Făceam parte din FDC al liceului industrial Polizu, unde am fost şef, trebuie să o spun, că eu am fost organizatorul Frăţiilor de Cruce de acolo. În FDC nu se intra chiar aşa de uşor. În primul rând trebuia să facă se facă recrutarea după note, adică se lua un număr de elevi, până la premiul 10, deci primii 10 dintr-o clasă şi de aici începea să se selecteze, dacă este bun creştin, ortodox, sau chiar şi catolic, dacă estze iubitor de patrie, că putea să fie foarte bun la învăţătură, dar să nu corespundă din punctul ăsta de vedere. Şi atunci dacă corespundea din cele după selecţii, apoi se trecea la educaţia elevului, şi începea cu “Carneţelul meu”, un carneţel, o bucată de hârtie, 3/3. Ca să ne formeze cu corectitudinea, pe o parte era scris R/40, raţia supra 40, împărţită la 40. Ce însemna asta? Din tot ceea ce cheltuiam eu într-o zi se împărţea la 40, dacă am cheltuit un leu, un leu îl treceam acolo, 0,0 bani şi pe o parte timpul la 40, eram… ăla îl făceam seara după ce intram în pat, ne culcam, şi ne făceam procesul de conştiinţă, ce am făcut bun şi ce am făcut rău în ziua aceea. “M-am certat cu un coleg, am răspuns urât unui profesor”, cu atât mai virtuos erai cu cât cel care se ducea şi îşi cerea iertare de la camarazii lui, ăla era mai bine văzut şi însemna că şi-a însuşit această educaţie legionară. În primul rând trebuia să fii creştin. Obligatoriu pentru un frate de cruce sau frăţior, în fiecare duminică trebuia să meargă la biserică. Carnetul meu, acesta care era pe o parte raţia supra 40, deci putea să 0,05 bani şi timpul supra 40 care era timpul de gândire, trebuia să te gândeşti seara la ce ai făcut rău, la ce ai făcut bine, te gândeşti la un sfânt care s-a sacrificat, mă rog… un erou al Mişcării legionare, Moţa, Marin, Căpitanul care au murit, vorba aia, Moţa şi Marin au murit luptând în Spania… Şi aceste erau… Pe urmă se ducea o campanie de corectitudine, de verificare a acestui carnet, pentru că era foarte greu să faci acest 3/3, te întâlneai cu şeful, îţi spunea “Carnetul meu”. Şi îl scoteai dintr-un buzunar: “Bun, aici sunt 5 lei şi 30 de bani, scoate banii, că ăia nu erau banii tăi. Puteai să mori de foame, să crăpi, nu aveai voie să te atingi de aceşti bani. Deci, se făcea o pregătire a omului pentru corectitudinea în viaţă, când va lucra cu banii statului, cu banii unei întreprinderi ş.a.m.d. Această educaţie dura cam doi-trei ani. Pe urmă se încadrau în unitate, de fapt în cuiburi. O unitate, de exemplu cum era asta de la Polizu, care a fost cea mai puternică din Bucureşti, poate chiar din ţară, avea mai multe cuiburi, 5-6 cuiburi. Un cuib era format din trei persoane, dar putea să fie şi patru, şi cinci, nu avea importanţă, dar atâta să aibă, trei persoane. Şi…
L.I.: Vorbeaţi despre Frăţiile de Cruce.
A.O.: Aşa. După ce îndeplineau toate aceste lucruri, să înveţe bine, să asculte profesorii, să-şi iubească ţara, părinţii, că ne interesam dacă… în ce raporturi sunt cu părinţii, copiii nu-şi dădeau seama, ştii, dar noi ăştia, mai mari care eram şi noi la rândul nostru de alţii educaţi, sigur că ne dădeam seama. Dacă fumau, de exemplu, trebuia neapărat un frate de cruce, nu avea voie să fumeze, nu avea voie nici un viciu. În şedinţele noastre aveam momentul prieteniei, era exact ce-i spovedania la biserică, aia era momentul prieteniei în şedinţa Frăţiilor de Cruce. Şi acolo spuneai toate păcate: “Măi, uite, am furat de la cineva”. Sigur că… fumezi… mai ales cu ăştia, cu fumatul, duceam o luptă extraordinar şi până la urmă dacă nu se lăsa era dat afară din FDC.
L.I.: Erau excluşi. Spuneaţi că erau Frăţiile din Cruce, după care se organizau în cuiburi. Dacă puteţi să explicaţi puţin această organizare.
A.O.: După ce era luat şi pregătit după toate regulile acestea: corectitudine, cinste, onoare, muncă ş.a.m.d., apoi era încadrat într-un cuib. Cuiburile erau din trei persoane făcute, care avea un şef la rândul lui. Şi la Polizu erau destul de numeroase aceste cuiburi, erau aproape 10 cuiburi…
L.I.: Dar de la ce vârstă puteai să intri într-un asemenea cuib.
A.O.: De exemplu în clasa I de liceu, la 10-11 ani, cam la 11 ani se intra. Că intrau alţii, erau mai vârstă, era altceva, că liceul era altceva, că liceul era altfel, nu era ca acum, se făcea 4 clase de liceu sau 5 clase, 7 clase, şi pe urmă o luai de la început, întâia, a doua, a treia, până la a opta. Şi după ce te încadra, apoi trebuia să te prezinţi la şedinţă, trebuia să respecţi cu sfinţenie, la biserică în fiecare duminică, şi nu aşa, trebuia să participi la slujbă, mai ales la Evanghelia din ziua aceea, că mă întâlneam cu un frăţior sau se întâlnea şeful cu mine, “Măi, frate, la ce biserică ai fost?” “La Sfinţii Voievozi-că stăteam pe Griviţa” “Ce evanghelie s-a citit acolo?” Şi dacă nu erai sau nu puneai pe cineva să-ţi spună… ştii?… dar era mai greu, că noi mergeam din dragoste, mai ales că participam şi la coruri, la biserică.
L.I.: Dar cine vă recruta? Spuneaţi că la început erau recrutaţi. Erau profesori care vă încurajau?
A.O.: Nu, nu. Unitatea de la Polizu a fost creată de mine. Şi mai târziu… eu am venit din provincie la Polizu, eram un necunoscut şi am vrut să mă fac aviator, datorită profesorului Mircea Iorga am renunţat şi m-am apucat de sculptură, dar m-am ocupat serios de sculptură, că am avut talent şi mi-a plăcut. Şi ca elev am lucrat cu un mare artist, Puiu Năstăsescu care îşi făcuse studiile la Paris… avea 3 facultăţi, Bozarul, Arhitectura şi Dreptul…
L.I.: Ce era Bozarul?
A.O.: Bozarul? Belle Artele. Institutul de Artă Plastică. Şi avea un atelier pe Mătăsari, există şi acum, când am ieşit din detenţie m-am dus pe acolo şi era sculptor băgat din ăştia, comunişti, şi în casa lui – că eu mă duceam ca la mine acasă – zic: “Domnule, ce atelier aveţi, ca în romane, ca în filme” “Da, domnule, dar am muncit pentru el”. Nu i-am spus nimic, erau acolo nişte lespezi mari, că avea o carieră de piatră la Câmpulung Muscel, era din familie bună, aşa, el, sculptorul. Şi a reuşit… i-a băgat un individ ca să vadă cine vine pe la el, să asculte, şi s-a împrietenit cu individul ăsta de la MI. L-a servit cu vin, cu mâncare, cu nu ştiu ce, s-a împrietenit, şi înainte de arestare îi spune: “Puiule, întinde-o că vin arestările pentru Mişcarea legionară”. La 15 mai s-au arestat oamenii în vârstă, răzleţii, cum le spuneam noi, corpul răzleţilor, şi studenţii, şi la 15 iunie am fost corpul elevilor arestaţi.
L.I.: Dar de ce “corpul răzleţilor”?
A.O.: Corpul răzleţilor erau oamenii care erau dispersaţi. De exemplu un camarad… au am terminat facultatea, am luat un serviciu, şi “Mă, la ce este?” “La 23 august” “Ia să vedem, pe cine mai avem la 23 august?” “Cutare, cutare, cutare” Şi lua legătura cu el. Şi ăştia era corpul răzleţilor. Eu ştiu de la ce au dat ei denumirea asta? Nu ştiu. Pe urmă erau Corpul studenţesc şi Corpul Frăţiilor de Cruce, care de aici se începea educaţia.
L.I.: Şi când aţi organizat dvs. Frăţiile de Cruce?
A.O.: Eu le-am organizat cum am venit de la Piatra Neamţ, nu aveam nici o legătură, nu cunoşteam pe nimeni, şi v-am spus că am vrut să mă fac aviator, noroc cu Mircea Iorga că mi-a spus: “Ce vrei, bă, să te faci şofer?” Când mi-a spus şofer, păi el ştie ce înseamnă aviaţie, sunt primul la Câmpina la zborul fără motor. Şi zice: “Vezi-ţi de sculptura ta, ai talent, fă-te un artist mare. Şi m-am împrietenit cu el, cu Mircea Iorga, mai ales că aveam şi un coleg care îi intrase pe sub piele. Şi am diferenţă la două materii, matematică şi română, şi am intrat la Polizu. Şi am rămas acolo. Dar ce făcusem eu la Piatra Neamţ, sculptură, era zero. Când am intrat aici era toată mitologia greacă, indiană, sculptată pe pereţi. Şi când am intrat acolo eram amărât, ce să fac, mai ales că fusese, şi refugiat din nordul Transilvaniei. Şi i-am spus la profesor: “Domnule profesor, vreau să înveţi sculptura” “Păi dar sigur că o să înveţi sculptura” Era iarnă, era frig, toţi elevii stăteau la gura sobei. Zic: “Dar eu vreau să-mi daţi acum!” “Dar acum este frig, cum să îţi dau….” “Vă rog să îmi daţi de lucru, eu lucrez, eu sunt obişnuit cu frigul” Şi aşa am insistat la profesorul meu de la liceu, bineînţeles, însă era un om limitat, totuşi, că eu am intrat în conflict cu el pentru că la liceu, aici, m-a dat la o bancă unde făcuse un mare sculptor, Clement Pompiliu. Şi zice: “Să nu faci ce a făcut Pompiliu, ăla de la voi, de acolo, de la Piatra Neamţ?” “Dar ce a făcut?” “Păi îmi aducea capete de morţi, oase de morţi…” Era un student extraordinar. Şi până la urmă am intrat şi eu în conflict cu profesorul, ştii? Am cunoscut pe Puiu Năstăsescu, prin gen. Coroamă şi sigur că am făcut altă sculptură, modelaj, poate eram depăşit un pic, că nu îl înţelegeam la data aceea…
L.I.: Dar cum l-aţi cunoscut pe gen. Coroamă?
A.O.: Gen. Coroamă, eram la Piatra Neamţ refugiat şi erau mai mulţi refugiaţi la liceul industrial de acolo. Şi doamna Coroamă, Dumnezeu să o ierte, era preşedinta refugiaţilor din nordul Transilvaniei. Şi s-a interesat: “Ce refugiaţi aveţi?” Şi a venit… scobeam şi eu acolo…
L.I.: V-aţi refugiat cu familia, nu?
A.O.: Nu, singur am fugit prima dată.
L.I.: În ce an aţi…?
A.O.: În 1940. Şi a venit, m-a întrebat unde stau, unde mănânc. Nu aveam unde. Zice: “De mâine vii la cămin” Şi aşa am cunoscut-o pe doamna Coroamă care m-a luat sub oblăduirea ei, pe urmă m-a dus, l-am cunoscut pe gen. Coroamă şi care m-a recomandat, şi era la Polizu acest Clement Pompiliu din Piatra Neamţ… Vai, când venea la Piatra Neamţ – avea şi o uniformă frumoasă la Polizu – toate fetele numai după Clement se… Au făcut o troiţă la Liceul Teoretic, acolo şi expunea acolo. Şi i-am spus: “Doamna Jeniţa, peste doi ani de zile, am să fac exact ce a făcut şi Clement Pompiliu. Şi am expun la librăria Cartea Românească de acolo” “Să dea Dumnezeu”, s-a bucura, sigur, şi când am făcut primele… de exemplu într-o vară, nu putea să mă ajute nici ei, că avea o pensie, el a intrat în conflict cu gen. Antonescu. Părerea lui – el era comandantul trupelor din Marea Neagră până la Cernăuţi – şi a i-a spus lui Antonescu, nu numai el, ci şi gen. Mitre, şi alţi generali, i-a spus: “Noi mergem cu toată armata până la Nistru, până acolo este pământul nostru…”
L.I.: … mai departe nu.
A.O.: “… mai departe facem un corp expediţionar, aşa cum au făcut spaniolii, cum au făcut italienii, au murit 100, vă trimitem 100, dar luaţi sub protecţia armatei germane, să îi îmbrace, să îi doteze, ca şi armata germană”. Sigur că Antonescu nu a fost de acord, a intrat, şi atunci a ieşit la pensie. Avea o pensie destul…, avea o casă frumoasă la Piatra Neamţ şi când mergeam pe acolo stăteam la ei, mai îmi aduc aminte că odată mi-a dat de lucru o ramă mare, la un evreu care avea bani şi avea rama din ipsos, aurită, şi vroia să o facă din lemn de nuc. Şi toată vara, zice: “Câştigi şi tu un ban, nu ştiu ce…” Şi nu am venit toată vara. “Te-ai apucat?” “M-am apucat” Şi vara, toamna, am luat – îmi aduc aminte, aveam un rucsac, două sacoşe cu lucrări şi am venit. Mamă! Supărată doamna Jeniţa foc: “Bine, măi, Aurel, noi vrem să te ajutăm să ai şi tu un ban de cheltuială la…”
L.I.: De ce nu aţi vrut să faceţi?
A.O.: Păi m-am ocupat de sculptură, nu de… eram băiat sărac, tata sărac, nu mă putea ajuta, dar vroiam să fac sculptură. Toată vara am muncit, fel de fel de… Maica Domnului dintr-un buştean , aşa, cu Iisus în braţe, Iisus, mă rog… fel de fel de lucrări. Şi zic: “No, doamna Jeniţa…” S-a supărat, că avea un balcon mare. Şi zic: “Vă rog, mergeţi la bucătărie şi veniţi când vă spun eu”. Şi am înşirat aşa pe balcon 20-30 de lucrări, “Veniţi să vedeţi cum am bătut prundurile toate vara. Uitaţi-vă, astea”. S-a uitat: “Tu le-ai făcut, măi, Aurele?” “Eu le-am făcut” M-a luat, m-a sărutat, în sfârşit, şi avea o doamnă din Bucureşti, Wanda Bercu, o femeie extraordinar de frumoasă. Şi am intrat eu în conflict cu ea, că bărbate-su era evreu. Şi pe urmă ne-am împăcat foarte bine, că a vrut să mă ajute, era mare ziarist el, dar nu am vrut eu. Şi zice: “Mai bine că ai lucrat astea şi nu te-ai apucat de rama aia.”
L.I.: Mă scuzaţi că vă întrerup. Cum aţi ajuns să vă refugiaţi dvs. singur?
A.O.: Ce se întâmplă. Eu, când au venit ungurii şi au intrat pe frontieră, primii au venit românii, au ocupat frontiera, nu ştiu ce, şi ne spuneau, erau foarte cumsecade românii, ţinea cu noi, românii, şi zice: “Măi, dacă vreţi mălai – că era mizerie în Ungaria – mălai, veniţi acum, făină de grâu, tutun pentru oameni, veniţi acum şi luaţi, că pe urmă, când or veni ungurii nu vă mai dă drumul” Şi am luat eu şi un unchi de-al meu de la centrul comunei îmi spune: “Măi Ioana – spune lui tata – spune lui Aurel să se ducă să treacă dincolo şi să-mi aducă şi mie nişte ţigări”, că erau scumpe! Şi într-o straiţă am luat ţigările şi hai să mă duc la Bicazul ardelean la… era plin de cătane ungureşti acolo. Şi un ţigan – că de aia am, nu ură, că nu urăsc pe nimenea, am un dispreţ extraordinar faţă de această etnie, sau cum să îi spun, pentru că numai rele a făcut, primii turnători care au fost, i-au recrutat ungurii, au fost ţigani, au fost şi unguri, au fost şi evrei, am trăit împreună cu ei, dar primii turnători au fost ăştia – şi m-a turnat unul la cătane, au venit, mi-au luat traista, m-a bătut, noroc că am avut un unchi acolo care: “Nu vă este ruşine, vă puneţi mintea cu un copil?” Şi sigur că am fugit acasă cu o ură extraordinară împotriva ungarilor, cătanelor ungureşti. Am venit acasă şi era de arhanghel, Simedriul, cum îi spuneam noi, hram la un unchi de-al meu. Şi am mers acolo şi au venit cătanele, horă mare, a început să bată, să nu ştiu ce… gata, a început teroarea ungurească. Şi eu cu un coleg care era la liceul internat din Iaşi am spus: “Măi, Dănilă, trecem în România…”
L.I.: Şi aţi trecut în Piatra Neamţ.
A.O.: Chiar la vamă, acolo, aveam vama acolo, aproape, ne-am refugiat şi ne-a luat, ne-a dus la vamă şi au mai fost încă trei din fundul comunei.
L.I.: Familia dvs. de ce nu a venit?
A.O.: Păi nu avea motive să treacă. Tata era meseriaş, a lucrat la cazărmi şi era foarte bine plătit, erau foarte corecţi, administraţia maghiară era foarte corectă. De exemplu nu făcea diferenţă între un copil ungur şi un copil român sau de evreu sau de ţigan, nu făcea diferenţă.
L.I.: Şi atunci ce v-a determinat pe dvs. să plecaţi, să vă refugiaţi în România.
A.O.: Ce se întâmplă? Pentru că mă bătuse, îmi luase ţigările lui unchiu’ şi mă bătuse m-am hotărât să trec. Şi am trecut, am trecut în România, am vrut să mă fac aviator…
L.I.: Câţi ani aveaţi când v-aţi refugiat?
A.O.: 13 ani. Şi am vrut să mă duc la aviaţie. Era la Piatra Neamţ, erau trupe masate şi eram la liceul Industrial, era un director care ţinea la mine, ştii? Eu mă pricepeam foarte bine la… aveam înclinaţia asta de la tata, fiind tâmplar, şi m-am dus la aviaţie. Da, gata, eu zic, mă angajez la dvs. cu o singură condiţie: să mă faceţi aviator, din ăla care zboară cu avionul, nu de ăştia care se plimbă pe pământ. “Da, de ăla te facem!” Şi vin la liceu şi directorul mă ia, zice: “Măi, Obreja, păi te ia colonelul ăla, te duce acasă la el, să îi speli picioarele cucoanei” Şi aveam o oroare de chestiile astea, ştii? Şi am rămas mai departe la Liceul Industrial, acolo. Am rămas pentru că a fost un an de zile un mare sculptor de la Târgu Neamţ şi pentru el, de fapt, m-am dus, Gheorghe Gheorghiţă. Şi pentru el m-am dus eu la Piatra Neamţ, că altfel veneam mai repede la Bucureşti. Dânsul a intrat în conflict cu directorul, nu îi plăcea chestiile astea şi am plecat şi eu. Am plecat întâi la Buzău, de fapt aici am trecut la sculptură, şi de la Buzău apoi am venit la Polizu, la Bucureşti.
L.I.: În ce an aţi ajuns la Polizu? În…?
A.O.: În ’45, în februarie.
L.I.: De când aveaţi simpatii legionare. Sau de când aţi intrat în Mişcarea legionară?
A.O.: Din clasa a doua de liceu industrial la Piatra Neamţ.
L.I.: ’41 sau ’42?
A.O.: Eu, da, din ’41, după de a căzut Mişcarea legionară. Cât a fost Mişcarea legionară mergeam la sediul legionar, îi vedeam pe legionari cum…
L.I.: Şi ce v-a determinat să intraţi în Mişcarea legionară?
A.O.: Ordinea şi corectitudinea lor, asta m-a determinat. Şi de aia am intrat… şi patriotismul care la noi, la ardeleni, era mai dezvoltat decât la regăţeni, că am stat sub unguri şi persecutaţi de unguri şi a prins foarte repede această educaţie.
L.I.: Mai aveaţi colegi cu care vă duceaţi?
A.O.: Da, sigur, sigur. Făceam şedinţe, ne urcam pe munte, sus, acolo, nu ştiu dacă cunoaşteţi, la Cozla, dincolo de Bistriţa.
L.I.: Nu ştiu.
A.O.: Foarte frumos acolo. Şi mergeam acolo şi a început educaţia cu macedonenii, am intrat pe mâna macedonenilor, ei în general au fost mai reacţionari un pic, nemulţumiţi de greci, de turci, de bulgari, au fost loviţi de toţi. Şi eu venit aici, în ţară, sigur, cu sentimente mai patriotice.
L.I.: Dar cum de erau macedoneni la Piatra Neamţ?
A.O.: Ce se întâmplă? Când s-a cedat Cadrilaterul au fugit o parte, cum au putut, cu oi, unii în industrie, că au avut bani de aur şi au făcut industrie. Şi m-am împrietenit cu ei, mai ales că am stat al un coleg, la Bucureşti am stat la un coleg, m-a ţinut un an de zile, că nu aveam unde sta. Şi am stat la el şi aşa m-am împrietenit cu foarte mulţi macedoneni.
L.I.: Erau mai mari decât dvs., presupun.
A.O.: Da, ăştia care ne-a luat în pregătire erau mai în vârstă.
L.I.: Eraţi foarte tânăr, aproape eraţi un copil şi mă gândesc că aveaţi un model, aţi urmat un model.
A.O.: Modelul l-am avut eu de acasă, educaţia mamei. Mama, v-am spus, nu ştia carte, dar mi-a spus: “În viaţă să nu faci nimic rău la nimeni şi să te rogi la Dumnezeu şi la maica Domnului” Nu ştia ea filozofie şi chestii din astea, nu ştia, dar educaţia era… foarte credincioasă, ştii. Şi educaţia am primit-o din familie şi mi-a fost foarte uşor să intru în Frăţiile de Cruce care erau axate pe credinţa în Dumnezeu, în Hristos ş.a.m.d.
L.I.: Înţeleg că era o organizaţie puternică, acolo, la Piatra Neamţ.
A.O.: Peste tot au fost puternice.
L.I.: Da, dar în Moldova mai mult decât în alte părţi.
A.O.: Da, pentru că de acolo a plecat, Codreanu era din Moldova, din Bârlad.
L.I.: L-aţi cunoscut?
A.O.: Nu, el a fost omorât în ’39.
L.I.: Ah, da, pardon.
A.O.: Nu i-am cunoscut pe nici unul din ăştia mari că la închisoare mă întreba comandantul, a venit, a dat… un colonel: “Bă, ştii de ce a plecat Moţa şi Marin în Spania?” “Nu ştiu, domnule. Să lupte împotriva bolşevismului” “Nu este adevărat! Pentru că îi înşelau nevestele” Şi pentru asta trebuia să se ducă să lupte acolo? S-au dus din convingere, domnule şi au murit pentru…! Biserica nu a trimis nici 10 oameni. 10 legionari s-au dus acolo printre care şi unul din prinţii Cantacuzino, s-au dus…
L.I.: Cantacuzino Grănicerul.
A.O.: Dar au fost şi alţii mai tineri, ştii, din familia lui.
L.I.: Da.
A.O.: Iar Ghiculeştii, tot prinţi, acum hai să spunem, or fi fost criminali, aşa cum ne face toată lumea, or fi fost şi or fi făcut, dar de ce au intrat aceste familii princiare în Mişcarea Legionară şi nu au intrat în alte partide? Pentru că aveau, totuşi, nişte calităţi…
L.I.: Corespundeau unor principii.
A.O.: Sigur că da.
L.I.: Deci aţi ajuns la Polizu şi aţi început să organizaţi Frăţiile de Cruce.
A.O.: Fără să am nici o legătură. Am organizat Frăţiile de Cruce şi m-am întâlnit odată cu un dr., Cazacu, de la Iaşi, care venea în inspecţie la Piatra Neamţ. Şi când l-am întâlnit: “Să trăiţi, domnule dr.” Zic: “Uite, eu am organizat aici, dar nu am nici o legătură” “Cum, nu ai nici o legătură?” “Nu” “Şi ai organizat?” “Da, am organizat! Uite, unitatea este organizată” Şi zice: “Bine, o să-ţi fac eu” Şi mi-a făcut legătură cu…
L.I.: Cu cine aţi luat legătură?
A.O.: Tot cu nişte absolvenţi de la Polizu, unul, Popa Gheorghe. Şi dr. Cazacu, acest om de o… superior, a murit la Aiud de foame, şi-a mâncat fecalele din tinetă, “Uite, luna este de mămăligă, să o tragem jos, să o mănânc!”, aşa foamete era. Şi acum nu se vorbeşte nimic… totul este în regulă. M-am dus la Jilava şi am văzut-o, am vizitat-o, şi i-am spus la maior – era un maior, director – “Domnule maior – o aranjat acolo nişte celule, cu paturi, cu saltele, cu cearşafuri, o făcut WC, spălător – nu aşa, să-i puneţi pe comunişti să steie aşa cum am stat noi, pe priciuri, că au murit şi ploşniţele, nu au trăit, din lemnul din priciurile alea, aşa să staţi dvs. să îi ţineţi pe cei care ne-au torturat şi ne-au executat şi câte au făcut!” Şi pe urmă în ’48 a venit arestarea…
L.I.: Cred că bănuiaţi că veţi fi arestat.
A.O.: Bănuiam, totuşi…
L.I.: Fusese valul acela uriaş…
A.O.: Nu am bănuit, pentru că noi nu eram generaţie cunoscută de Securitate, dar probabil că cineva a dat aceste liste şi ne-a dat pe toţi, absolut. Şi când a venit, ne-a arestat, m-a chemat întâi pe mine, m-a chemat. Era la… v-am spus că eram în diplomă şi absolvenţii de la Sculptură organizau expoziţii. Şi vorbisem cu profesorul: “Măi, Obreja, organizezi expoziţia, nu ştiu ce, cutare…” Şi vine un pedagog şi spune: “Obreja, te cheamă directorul!” Deodată am tresărit. Ştiam de arestări de la Politehnică, de la… Zic: “Domnule, mă cheamă directorul sau altcineva?” Că dacă nu mă chema directorul, fugeam prin fundul liceului… fugeam şi nu mă mai prindea atunci.” M-am dus: “Hai, domnule, că te cheamă directorul” Când am intrat în liceu am văzut un tip pe care nu la-m mai văzut pe acolo şi apărut după noi, a venit, mă duce, mă duce la etaj. Zic: “Nu ţi-e ruşine? Dumneata eşti român? Eşti un ticălos!” Şi m-a băgat înăuntru. Înăuntru era un evreu, tânăr şi a început să mă ia: “Domnule, ştii de unde sunt eu? De la Ministerul Educaţiei Naţionale” “Da, ştiu că de acolo sunteţi” “Am primit o reclamaţie că dvs. aţi fi făcut un banchet cu fete, zice, în Bucureştii noi şi v-aţi bătut joc de fete” “Ce vorbeşti, domnule? Păi, eu nu am ce să mănânc, trăiesc din mila colegilor, să mă duc să fac banchete? De unde bani?” Şi zice: “Atunci ştii pentru ce” “Treaba mea, zic, ştiu, nu ştiu, dumneata fă-ţi meseria!” I-a chemat şi pe ceilalţi colegi…
L.I.: Au fost mulţi, nu, de la Polizu?
A.O.: Nu ne-a prins pe toţi atunci, unii au scăpat, au fugit (tuşeşte), dar majoritatea ne-au prins. Şi ne-a adus hainele, ne-a îmbrăcat, auziseră în liceu, liceu mare, cu 3000 de elevi şi profesori, au venit îngroziţi… i-am salutat şi plecat. Ne aştepta… era înconjurat liceul de Securitate, erau nişte jeepuri, ne-a băgat în alea şi “Hai la Ministerul de Interne!” Acolo i-o băgat pe toţi colegii mei, i-a încarcerat, pe mine m-o băgat într-o cameră.( întâlnirea cu Nikolski şi Dulgheru, la Ministerul de Interne; li se vorbeşte deţinuţilor despre reeducare) Am stat eu acolo ce am stat şi apare un general, scund, aşa, cu mustaţă neagră, părul negru, vioi şi unul mai solid, aşa, mai blond.
L.I.: Cine erau? Nu ştiţi.
A.O.: Să vedeţi. Zice: “Tu eşti Obreja?” “Da” “Mă cunoşti?” “Nu vă cunosc, domnule!” “Eu sunt gen. Nikolski şi dânsul este ajutorul meu, Dulgheru!” “Bine, domnule general” “Noi vă cunoaştem toată activitatea, nu are nici un rost să negaţi, şefii noştri sunt aici, noi nu o să facem greşeala pe care a făcut-o burghezia, să vă băgăm în lagăre şi în închisori, să vă faceţi educaţie împotriva noastră! Noi vă băgăm într-un lagăr de reeducare şi într-un an de zile sunt toţi liberi”
L.I.: Foarte omenoşi.
A.O.: Da. Zic: “Bine, domnule general, dar atunci de ce nu ne-aţi dat voie trei zile să ne dăm diploma, că nu fugeam nici unul!” “Nu contează diploma. Alea vi le dăm noi aşa.” Şi mi-a intrat în cap lagărul de reeducare: “Noi nu o să vă batem, cum v-a băgat burghezia, v-a schingiuit şi aşa mai departe…” Dar nu a fost aşa, că a început anchetele şi am dus-o eu, anchetele, mă rog, noi lucram cu nume fictive. Şi la un moment dat arestează un coleg, din atelier, recrutat de mine, un băiat…
L.I.: Sub ce nume fictiv aţi lucrat?
A.O.: Eu aveam Gorun, mă numeam, nu Obreja, cu ăsta am… în organizaţie… şi toţi avea alt nume. Şi îl arestează pe acest Mateescu care, de fapt, l-am eliminat, dar fără să îi spun, pentru că nu îl mai chemam la şedinţă, nu mai… pentru că noi nu eram organizaţie oficială, eram în subversivitate, ştii? Şi l-au arestat pe ăsta, ăsta fiu de chiabur de pe la Otopeni, frumuşel, cânta frumos, l-a luat din distracţie, vara: “Mă, dacă faci ce îţi spunem noi, zice, îţi dăm drumul” Într-o seară mă ia sus, eram cu un profesor, Bădărău, de la Iaşi, din familiile nobile a Bădărăilor şi a Hulubeilor şi… Şi mă duce sus. Dau bună seara, procurorul care mă ancheta era burghez, pe urmă a ajuns şi el la închisoare. Era un tip înalt, aşa, chel, şi zice… nu mi-a răspuns la… era turbat, ca un lup turbat. Zice: “Ăsta este, Mateescu?” “Da, ăsta este!” “Îl cunoşti?” “Da, îl cunosc” “De ce l-aţi dat afară din Frăţiile de Cruce?” “Păi nu a mai corespuns regulilor noastre de educare şi de…” “Nu este adevărat, domnule procuror – spune, zice – nu am vrut să îi mai dau informaţii, ce se discuta la UTM” Zic: “Îl vedeţi cât este de ticălos? Venea şi îmi dădea mie informaţii?! Dar eu nu aveam nevoie de informaţiile lui, domnule anchetator. Veneau colegii şi îmi spuneau, că erau zeci de colegi care… Uite, bă, ce s-a discutat acolo, aşa şi pe dincolo” “Mateescu, ştii ce ai de făcut!” Măi, mă gândeam, ce o vrea să facă? Se scoală, vine după birou, vine la mine: “Bă, ai de gând să îi spui pe toţi fraţii de cruce din Bucureşti, mă? Că pe toţi îi cunoşti tu!” “Ia mă ticălosule mâna de pe mine!”
L.I.: V-a apucat de haine.
A.O.: Da, m-a apucat de…
L.I.: Dar, mă iertaţi, de ce l-aţi exclus pe acest Mateescu? Ce comportament avea?
A.O.: Păi, nu mai corespundea, nu…
L.I.: În afară de faptul că vroia să îi toarne pe cei…
A.O.: Da, dar faptul că turna şi nu tăcea din gură şi, mă rog, nu mai… Aşa, fără să îl mai chemăm la şedinţe, fără să îi mai spunem nimic. Deci nu mai ştia anumite lucruri. Şi vine şi: “Bă, ai de gând?” Şi când îmi dă o palmă… Doamne, m-am gândit, să dea un coleg mai mic cu o clasă în mine?! Şi zic: “Domnule procuror, de aia vă face lumea bestii comuniste, omorâţi oamenii în anchete” “Mateescu, ştii ce…” Şi îmi mai dă o palmă. Când am văzut aşa, erau nişte scaune din alea de ţeavă, când am pus mâna pe scaun şi l-am ridicat să îl lovesc, a fugit, s-a băgat sub birou şi a sărit el, mi-a dat câţiva pumni, nu ştiu ce, m-a legat la picioare, a chemat de afară nişte gealaţi, m-a pus pe o rangă, pe birou, pe un scaun şi lovit la tălpi, dădea la tălpi” “Suferi, era groaznice să îţi dă peste tălpi cu pantofii. Când, din când în când lovea peste călcâie, îţi închipui, pe oase venea până la creier, pe coloană.
L.I.: Nu vă lovea la tălpile goale?
A.O.: Pe pantof. Mai rău aşa, pe pantof.
L.I.: Am auzit că este mai rău.
A.O.: Da. Mai rău. Şi la un moment dat: “Domnule, în fond ce vreţi de la mine?” “Să spui…” “Păi în condiţiile astea nu pot să zic nimic, domnule” “Lăsaţi-l jos, dezlegaţi-l!” Şi îi spun anchetatorului: “Domnule anchetator, vă rog, – era după miezul nopţii – chemaţi-mă după masă când veniţi la serviciu. Acum, în halul ăsta nu pot să declar nimic!” Dar ticălosul ăsta spune: “Nu, domnule procuror, că după masă nu mai declară” El, care se temea că vine altcineva peste el şi întreabă pe deţinuţi… “Domnule – ce a spus – declară acum!” Mi-a dat 6 puncte acolo, mi-a dat coale de hârtie şi un soldat care…
L.I.: Ce trebuia să declaraţi?
A.O.: În primul rând toţi fraţii de cruce de la toate liceele. Or, nu se putea, că era un număr de licee într-o unitate de Frăţii de Cruce, patru-cinci. În liceul nostru făcea Polizu, Aurel Vlaicu, Sf. Sava şi Creţulescu, deci patru licee. Şi, sigur, erau interesaţi mai ales de Aurel Vlaicu care era liceul comuniştilor, de fapt. Şi…
L.I.: Este pe la Băneasa, pe undeva, liceul ăsta, Aurel Vlaicu.
A.O.: Şi ne-a dat drumul, soldatul i-a spus: “Să nu cumva… să ai grijă să nu fugă banditul…” “Stai liniştit, măi frate, că nu fug. Dă-mi voie să mă duc să mă spăl” “Du-te, domnule!” Şi m-am apucat să scriu. Trebuia să dau, neapărat, din toate liceele astea. Şi am inventat şi eu nume. Şi le-am scris ca să le reţin, că a doua zi ştiam că mă va chema să mă întreba. Le-am scris pe unghii şi le-am învăţat, nu chiar în ordinea aia, dar… Şi a doua zi s-au dus ei şi au căutat, toartă vara au căutat numele astea. Nu au găsit nimic. Mă cheamă de la Jilava, mă aduce înapoi: “Măi, Obreja, ia spune, măi, cum este cu carneţelul ăla al vostru, 1 supra 40” “Păi, uite, aşa, aşa…” “Tu nu ai declarat 1/40 adevărul!” “De ce nu am declarat?” “Nu am găsit nimic” “Stai, domnule, aşa cum eu lucrez cu nume fictiv, aşa au lucrat şi ăia, ne întâlneam la Şosea, ne întâlneam în Luna Bucureştilor sau parcul Herăstrău, cum este acum, şi ţineam şedinţe, dar toţi veneau cu căciulă strâmbă, cu ochelari, cu mai ştiu eu ce… sumane, nu ştiu cum… şi toţi se recomanda, mai ştiu eu cum…” “Dar cum erau îmbrăcaţi?” “Ei, mai găseşte cum erau îmbrăcaţi?” Nu a prins pe nici unul, că nu avea cum să îi… şi nu îi ştiam nici numele, chiar dacă pe unul l-ar fi prins de la Aurel Vlaicu, putea să îl omoare în bătaie, că nu ştia cum mă cheamă, numele meu adevărat. Şi…
L.I.: Între timp vă duseseră la Jilava.
A.O.: Şi după ce v-a spus: “Vă băgăm într-un lagăr de reeducare, şi cutare, şi cutare” Şi când l-a pus pe Mateescu să mă bată, poate am fost primul deţinut din ţară bătut de un alt deţinut. Nu la Suceava, nu la Piteşti. La MI. Când… pe urmă ne-a dus la Jilava, l-a luat şi pe Mateescu şi l-a adus. Şi am povestit la nişte studenţi macedoneni… “Hai, bă, că îi dăm o bătaie de nu mai iese afară!” “Nu, mă, vedeţi-vă de treabă!”
L.I.: Cu colegii dvs. ce se întâmplase?
A.O.: I-au anchetat…
L.I.: Eraţi în acelaşi loc?
A.O.: Nu, eram în celule diferite.
L.I.: Nu, dar mă refer la închisori. Deci tot aşa: Jilava…
A.O.: Tot aşa, la Jilava am fost băgat… am fost băgat şi câte doi, trei într-o celulă până la proces. La proces, pe 3 februarie ’49 am fost judecaţi şi trimişi la Târgşor. Aici, la Târgşor, a găsit o situaţie… era un fel de internat. Erau liberi, prin curte, cu pachet, cu scrisoare, până au venit elevii de la Suceava. Reeducaţi, organizaţi de Ţurcanu, şi sigur că a început conflictul dintre…
L.I.: Puteţi să ne daţi nume dintre cei care au sosit la Târgşor, de la Suceava? Ţurcanu nu a fost.
A.O.: Nu. Ţurcanu era… şeful lor era Stoian, apoi Cobzaru, apoi Iosifescu, Popa Aurel…
L.I.: …Popa Ţanu…
A.O.: Nu, Popa Ţanu era student…
L.I.: Era Popa Alexandru.
A.O.: Popa Ţanu era din sudul Basarabiei şi toţi s-au întrebat de ce nu l-au executat, el a fost ca şi Ţurcanu, mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Şi nu l-a executat şi am aflat mai târziu că el a fost recrutat de KGB încă de când era la Cetatea Albă, elev, şi băgat în Frăţiile de Cruce.
L.I.: Infiltrat.
A.O.: Infiltrat, da.
L.I.: Caziuc era la Târgşor, venise la Târgşor?
A.O.: Caciuc?
L.I.: Nu, Caziuc.
A.O.: Nu.
L.I.: Unişoru?
A.O.: Nu.
L.I.: Şi cum se purtau?
A.O.: Când au venit aici erau în democraţie, liberi prin curte… Eu…
L.I.: Ei au venit prin septembrie.
A.O.: Da, în toamnă… în vară, de fapt, la sfârşitul verii. Şi sigur că a început reeducarea, cu cântece… era un moş, Antonescu, un reeducator… vai de capul lui! Când venea la noi îl convingeam noi: “Domnu’ Antonescu, uite aşa vrem să facem, aşa vrem să facem…” “Măi, dar voi vreţi să faceţi ce vrem şi noi!” “Da, sigur!”
L.I.: Da, povestea domnul Pârâianu că vă cam băteaţi joc de el.
A.O.: Pe urmă a venit unul, Burada, un ţigan de la Craiova. Când a venit prima dată, eu deja aveam atelier că am fost izolaţi… închisoarea era împărţită în două, jumătate erau poliţişti, jumate erau elevi… Şi aici, la poliţişti – poliţişti de mare talie, ca Paximali, extraordinar – şi ne-a băgat acolo. Şi când ne-a scos, a venit Dulgheru, cu Zeller, cu ăştia, ne-a scos de la izolare – stăteam într-o cameră pe nişte betoane, acolo, şi zice: “Îi vedeţi, băi? Uite, ăştia sunt vinovaţi, ăştia sunt criminalii! Voi, zice, nu sunteţi vinovaţi! Vă dăm drumul în curtea închisorii, numai să vă vedeţi de treabă, să nu influenţaţi pe ăialalţi de la reeducare!” Bun! Când ajunge la mine: “Tu, Obreja – directorul care mă cunoştea…” “Apoi eu, domnu’ director nu vreau să ies de la izolare!” “De ce?” “Păi peste două săptămâni mă băgaţi iară, că dvs. nu vreţi să ne confruntaţi cu turnătorii!” Zeller şi Dulgheru, ăia: “Cum nu vrei să ieşi, să primeşti pachet şi scrisoare?!” “Nu, nu ies!” Întreabă pe doi colegi de-ai mei, Nour Mihai şi Negoiţă Constantin: “Voi ieşiţi?” “Nu ieşim, dacă nu iese Obreja nu ieşim nici noi!” Şi atunci îmi vine idea: “Domnu’ director, ies cu o singură condiţie” “Care este?” “Să îmi daţi o cameră să îmi fac atelier de sculptură” Şi aşa am reuşit de mi-am făcut atelier de sculptură, unde am făcut pe învăţăceii proletariatului, Stalin, Lenin, Marx, Engels şi pentru Stalin aveam un miliţian , moş Dumitrache, un om de o bunătate dumnezeiască… Şi semăna cu Stalin. Şi îi spun: “Moş Dumitrache, nu vrei să îmi pozezi mie? Că îl fac pe cel mai mare om al proletariatului!” “Pe cine?” “Pe Stalin” “Mai dă-l dracu’! De n-o semăna cu mine!” Moş Dumitrache… Şi pe urmă le-am făcut şi maiştrilor, şi directorului i-am făcut bustul… şi apoi aici era centrul rezistenţei, că veneau şi poliţişti, se cereau poliţişti să vină aici să vadă expoziţia, că aveam lucrări făcute, ştii, şi lumea era… deţinuţii erau avizi, aşa, să vadă şi altceva decât mizeria aia de reeducare şi citit ziarul şi nu ştiu ce comentat. Şi până la urmă tot ne-a izolat şi ne-a trimis un grup de 28 de elevi la Jilava.
L.I.: Numai puţin. Deci, şi până la venirea sucevenilor se citea ziarul, se făcea reeducarea, sau odată cu venirea lor s-a făcut?
A.O.: Ce reeducare se făcea atunci… Se citea ziarul, ne venea ziarul, ne aducea meşterii ziarul şi îl citeam! Şi când au venit ăştia a încetat şi ziare, numai articolul de fond. Şi directorului îi era frică. La miliţieni le era frică de reeducaţi. Şi cu toată reeducarea asta era acest mamut, îi spuneam eu, era om însemnat la o mână, era ciung, aşa, şi pe urmă am intrat pe mâna lui la Gherla…
L.I.: Care era acest mamut, despre cine era vorba?
A.O.: Aşa îi spuneam… “Mamutul”
L.I.: Cui?
A.O.: Lui Stoian, ăsta cu reed…
L.I.: Foarte feroce era, am auzit…
A.O.: Vai de mine, vai de mine şi de mine!
L.I.: Şi cum adică după ce au venit ei se discuta numai articolul de fond? Nu înţeleg.
A.O.: Din ziar numai articolul de fond, adică ce interesa reeducarea, restul nimic nu aveai voie să ştii, dar eu când am venit bustul lui directoru’ venea acolo cu ziarul în mână, îl scotea, îl punea pe masă, un coleg îl citea şi ne informam şi noi. Mai veneau miliţienii, mai aducea… Au făcut mult rău aceşti reeducatori şi i-a înrăit şi pe alţii. Pe urmă la Gherla ce a fost acolo! Doamne, Doamne!
L.I.: Şi spuneaţi că de la Târgşor aţi fost dus la Jilava…
A.O.: La Jilava, iarăşi, unde am stat un an şi jumătate. Aici am fost bătuţi. Într-o noapte ne-a băgat la “Neagra”. “Neagra” era o cameră pe colţ, aşa, cu sârmă, cu grătii, era promoroacă pe ea, jos cred că de două palme era gheaţa din urina oamenilor şi rahat şi vorba aia… acolo te îmbolnăveai de diaree… luaţi, vă rog… şi ne-a luat zece cetăţeni printre care şi un evreu, Şainhorn Rubin, un evreu foarte cumsecade, a stat cu gen. Coroamă, a stat în lagăr şi îmi povestea… povesteam, aşa. Şi sigur că în această “Neagră”, în pielea goală să stai trei zile şi trei nopţi, trebuia să facem mişcare şi era aşa de întuneric, că aveam impresia că vedem… Şi dă-i, dă-i, cu mâinile ne ţineam aşa, şi dă-i… Dar nu mai poţi, trei zile şi trei nopţi, se umflase picioarele de aici, nu mai puteai cuprinde cu două mâini. Şi oamenii începuse să cadă jos, nu mai puteau rezista… Şi îl ridicam pe unul, cădea altul, ş.a.m.d. Ne-a ajutat Dumnezeu, după trei zile ne-a scos de acolo, ne-a dus la Reduit şi ne-a bătut…
L.I.: Dar de ce vă băgaseră la “Neagra”?
A.O.: Ne turnase un ţigan, Vlădescu, membru comunist din ilegalitate, era deştept ţiganul. Zice: “Eu trebuie să fiu în locul lui Gheorghiu-Dej, nu Gheorghiu Dej care este un tâmpit şi un prost!” Păi, zic: “De ce nu ai ajuns?” “M-a turnat unul” L-a turnat… L-a făcut informator în timpul lui Antonescu, i-a dat motocicletă, chestii, şi după 23 August l-a băgat la închisoare şi a căzut cu noi în celulă. Şi ne turna… Plus nişte studenţi care ne-a turnat, că vorbeam, că nu îi dădeam voie să vorbească şi… el nu era prost, ţiganul. Că programam, noi programam: în seara asta rugăm pe cutare să ne vorbească. Şi ne vorbea. Când a venit Mircea Vulcănescu, am spus: “Domnu’ Mircea, puteţi să ne vorbiţi?” “Măi, băieţi, pentru noi fac… să vă vorbesc” Şi ne vorbea oamenii. Şi el vroia să îl punem şi pe el. “Dar pe mine când mă puneţi?” “Păi când îţi vine rândul, aşteaptă, că trebuie să îţi vină rândul” Şi nu i-a mai venit rândul. Şi ne-a turnat. Ne-a scos într-o seară, cu bătăi, cu… Doamne! Trebuia să ne bată pe culoarele Jilavei… nu aţi fost la Jilava… Ei, când se face vreodată o plimbare pe acolo, să mergeţi… chema, de exemplu 40-50 de gardieni, era acolo nişte fiare băgate aşa şi cu ciomege, aşa, din salcâm, cu noduri, cu nu ştiu ce. Şi lua de alea, trecea pe o parte miliţieni, pe alta miliţieni, şi cu parii ăştia… Şi tu trebuia să treci printre furcile caudine, ştiţi, să te strecori. Şi ştiam de asta. Şi ăia care au trecut la rândul lor ne-au spus: “Puneţi-vă mâinile, aşa, în cap, că dacă vă loveşte în cap să nu cădeţi şi restul Dumnezeu cu mila!” Cum dădea, unii te lovea în burtă, în cap, în picioare… Şi a renunţat la această bătaie şi ne-a băgat la “Neagra”, ne-a ţinut acolo trei zile şi trei nopţi, pe urmă ne-a scos, ne dus la reduit, unde erau vreo 7-8000 de deţinuţi, ca să îi timoreze şi acolo ne-au bătut. Îmi aduc aminte, când m-a scos pe mine, am intrat cu un căpitan, Tărlungeanu, un erou al armatei române. Şi zic: “Domnule căpitan, daţi-mi mie voie să merg înainte!” “Ce, dumneata? Eu, erou al armatei române, decorat cu Mihai Viteazul, cu cruci de fier…” Zic: “Domnu’ căpitan, acolo este una să fii erou, că ştii că vin gloanţele de acolo şi te păzeşti, obuzele de acolo, dar aici o să vedeţi dvs.!” Mă, şi l-a luat un ţigan şi l-a dus la bătaie, şi nu a mai putut, că ne-a spus ăsta: “Domnule, când vă urcă, să vă băgaţi mâinile aşa (duce mâinile la subţiori) şi să nu le scoateţi, că dacă vă loveşte cu parii peste mâini, vă rup degetele!” Şi, săracul, nu a putut rezista, şi-a tras mâinile de aici, l-a lovit peste mâini, de durere a muşcat din pământ, din mizeria aia de acolo şi s-a sculat cu ei, a fugit acolo prin nişte gropi, unde îşi făceau oamenii necesităţile. Şi mă ia şi pe mine şi mă duce, mă învârte acolo… “Lasă, domnule, că eu cunosc Jilava cum îmi cunosc casa!” Mă duce acolo, în faţa jude… Lui Vişinescu, Vişinescu care era la Buzău, era locotenent major atunci… “Domnule, zic, vreau să ştiu de ce m-aţi adus aici!” “Uite, mă, Dumnezeii lui de bandit!” Mai întreabă. M-a prins de aici, jos, s-a aşezat unul pe cap, unul aici, pe spate, şi unul pe picioare… Când am primit prima lovitură aici, pe picioare, pe muşchi, am avut o criză, am început să râd. Zic: “Hă, hă, m-a tăiat în două!” Dar exact asta am avut impresia, cu o bardă m-a tăiat drept… “De acum pot să tot deie, că sunt tăiat în două!” Şi am mers la Horia, Cloşca şi Crişan când au fost zdrobişi cu roata. A doua lovitură tot aşa de dureroasă, a treia tot aşa! Doamne, dar cu ce o lovi, de sunt aşa?! Peste picioare… îţi închipui, zăpadă, frig, iarnă, 15 decembrie, mă lovea cu parul, dar nu mai conta, că nu le mai simţeai… Şi la un moment dat zic: “Doamne, dar nu mai pot suporta! Ia-mi sufletul!” Parcă când mă lovea, aşa ieşea sufletul până aici şi ca un cauciuc din ăla, îl trăgea înapoi. Şi zic: “Ia uite, măi, că nu poate să moară omul!” Şi, în sfârşit, trebuie să găsesc o metodă, ceva, că nu mai pot suporta. Şi am făcut-o pe mortul. Odată m-am relaxat, mi-am dat drumul aşa. Miliţianul, care era aici, pe cap: “Opriţi, opriţi, că a murit!” Dar ăştia cu parii, mai dă câţiva pari peste picioare: “Scoală, mă, Dumnezeu mă-tii de bandit, că vă omorâm în noaptea asta pe toţi!” Şi eu stau mai departe. Dar miliţianul încet îmi spune: “Scoală, domnule, să nu te mai bată!” (vorbeşte în şoaptă)
Un curaj extraordinar! Şi, în sfârşit, mă fac eu că mă scol, dar eram bătut, îţi închipui, plin de sânge pe aici! Şi mă ia de mână… Când văd eu pe sub ochelarii ăia… i-am lăsat aşa şi i-am ridicat, să văd ce se mai întâmplă… că auzeam răcnete, după ce îi bătea… când văd, miliţieni pe-o parte şi pe alta, cu parii… trebuia să treci prin parii lor. Şi zic: “Gata, acuma trec!” Dar, ăsta, miliţianul face… Şi m-a dus, m-a întors, şi am intrat prin celular. Din nou la “Neagra”. Şi când am intrat în celular am început şi eu să: “Bestiile comuniste, bestiile roşii ne omoară! Ne omoară pe toţi bestiile!” Dar ce mai conta? Şi ne-au băgat din nou, ne-a mai ţinut până la miezul nopţii, şi a venit şi ne-a spus să ne îmbrăcăm, că mergem la cameră. Într-adevăr, când am plecat de acolo, îmi aduc aminte că noi, câţiva, care eram mai sănătoşi, eram mai rezistenţi la bătaie, duceam câte doi din ăia, bolnavi, ne aduceam aminte când au intrat plăieşii din Cetatea Neamţului, ştii? Şi când am ajuns în celulă, sigur că turnătorii ăia… colegii au început să plângă… îmi opriseră cât puteai din 200 de grame de pâine, câte o felie-două să ne dea să mâncăm. Am stat vreo lună de zile numai pe burtă, până s-au vindecat. Şi pe urmă, de aici…
L.I.: Ce torţionari aţi întâlnit la Jilava?
A.O.: Din… numai Rec şi Ardeleanu, doi comunişti din ilegalitate. Restul, din ăştia care au fost la Piteşti, nu, nu am stat cu ei în perioada asta, nu am stat. Pe urmă, după ce am trecut şi prin Gherla, prin bătăi, prin mâna lui mamutul ăsta de Stoian, apăi am fost aduşi aici, în anchetă, cu… contra bătăuşilor. Şi am declarat, când am ne-am dus la proces, i-am văzut în partea dreaptă, erau toţi albi ca varul, inclusiv Ţurcanu. Am avut un sentiment de milă faţă de ei, ştii? “Uite, mă, au crezut în…”
ianuarie 6, 2024 @ 9:14 am
L-am cunoscut pe dl Obreja prin anii 80. Locuia în Titan, într-un bloc cu patru etaje. Era căsătorit pe vremea aceea. Știu că avea și o nepoată, evlavioasă. Lucra la Mănăstirea Plumbuita pe atunci, din câte îmi amintesc.
Tare mult aș dori să văd niște poze cu dumnealui.
Dumnezeu să îl odihnească în lumină!