”Aurel Pandurescu a fost bătut într-un mod care depăşeşte orice închipuire”

Aurel Pandurescu, student la teologie, arestat şi în timpul lui Antonescu, a fost bătut într-un mod care depăşeşte orice închipuire. Tot corpul, mâinile, picioarele, fața şi tot ce se putea observa aveau numai urme de lovituri. A început să fie călcat în picioare. Nu a mai putut rezista şi şi-a făcut nevoile pe el. Sub pretextul că a murdărit camera, a fost forţat să-şi mănânce excrementele.

După aceea a fost pus să stea pe un hârdău, într-un picior, cu mâinile în sus, 24 ore. Un reeducat a avut sarcina să-l supravegheze, să nu-şi schimbe picioarele şi să stea cu mâinile ridicate. Când nu mai putea respecta poziţia cerută, era lovit cu ciomagul peste fluierul picioarelor pentru a sta cu braţele aşa cum se cerea. Greu de imaginat, dar a reuşit să stea în această poziţie până a doua zi spre orele 11, când s-a prăbuşit fără cunoştinţă pe ciment. A fost ridicat pe braţe de acolo şi pus pe prici vizavi de mine. în acele clipe, am avut impresia că am în faţă un corp care nu numai că a fost părăsit de suflet, dar şi de tot ce era dumnezeiesc în el. Părea un muşuroi de materie acaparată de puterea răului. De câte ori îmi aduc aminte, îmi apare în faţă ceva ce nu are nici o asemănare cu ceea ce a creat Dumnezeu în această lume. […]

Atmosfera era destul de grea, încât nici cei reeducaţi nu scoteau un cuvânt. Toţi executau ordinele primite în cea mai perfectă linişte. Se părea că trăim într-o lume peste care stăpânea groaza şi puterea întunericului. […]

Anormalul începuse să devină normal. Cu câteva zile înainte de a fi bătut Ion Pintilie, am asistat iarăşi la o scenă: parcă mă simt ruşinat şi acum de indiferenţa totală de care eram stăpânit la vederea ei. Este vorba de momentul când Aurel Pandurescu, pentru a scăpa de umilinţele şi chinurile la care era supus, într-un moment de disperare, s-a aruncat cu capul în hârdăul de ciorbă fierbinte, care tocmai fusese băgat în cameră, sperând că în urma arsurilor să scape definitiv de acest infern. Gradul de dezumanizare, manifestat prin totala indiferenţă la care ajunsesem, se confirmă şi prin faptul că, numai în urma unor repetate încercări de mai târziu, de a delimita cu alţi colegi timpul când am stat împreună în camera 3 subsol, mi-am amintit de această scenă. Mi-a rămas doar în memoria vizuală momentul când s-a aruncat cu capul în hârdău, cum a fost scos de acolo şi parcă-l văd cum era dus de alţi doi la locul său, fiind ţinut de subţiori, în timp ce el mergea încovoiat, iar de pe capul lui, aplecat până în dreptul genunchilor, îi curgeau resturile de ciorbă. A fost aşezat la locul lui pe prici, în apropiere de uşă, iar eu, stând pe priciul de vizavi, îl priveam cuprins de o totală nepăsare.

(Neculai Popa – Coborârea în Iad)