Am privit înapoi sã vãd dacã nu cumva aleargã cineva în urma noastrã ca sã ne întoarcã. Nu alerga nimeni. Împreunã cu Moldovan mergeam la pas tãcuţi spre tramvai. Avem un sentiment ciudat de a nu se fi întâmplat un lucru extraordinar. Aceasta -poate- şi datoritã faptului cã dupã atâta vreme se estompase chiar şi bucuria. Nu mã puteam bucura suficient. Şi apoi nu ştiam dacã mai am pe cineva acasã. Dacã mai trãieşte mama şi sora mea.
Era toamnã. Se rãcise vremea cãci era 14 octombrie 1957 – ziua Cuvioasei Parascheva. Cam pe la ora 10.00 intrã în camerã un plutonier cu un dosar şi întreabã : -Care-i Vişovan Aurel? Tresar putin emoţionat deoarece nu prea aveam situaţii plãcute atunci când eram cãutat.
Ajunşi la Aiud am fost repartizaţi pe celular. Regimul cel mai obişnuit la Aiud: cu mâncare foarte slabã, cu plimbare din când în când şi cu vizite medicale foarte rare. Deşi le reţin chipurile camarazilor de celulã, nu-mi mai amintesc numele lor. Reţin doar cã în ciuda mâncãrii foarte slabe, atmosfera era destul de destinsã.
Începuserã sã aparã primele raze ale primãverii, când într-o bunã zi suntem scoşi din camerã şi duşi într-o baracã din colonie. În baraca respectivã am întâlnit pe ceilalţi legionari care au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în minã, spunându-li-se cã toţi legionarii vor pleca la Aiud. Toatã baraca avea regim de izolare, cu mâncare foarte slabã şi prost gãtitã. La un moment dat am refuzat-o ca semn de protest.
Reîntors dintr-o plimbare făcută în împrejurimi, mama era îngândurată. Parcă voia să-mi spună ceva… -Te-a căutat azi un miliţist; a zis că trebuie să mergi mâine dimineaţă la securitate. O umbră îmi acoperi creierul şi aşa destul de labil…Întrebări, întrebări… Încercam să mă încurajez singur că, poate, este vorba de alte formalităţi în legătură cu buletinul. Cu paşi de plumb, a doua zi, mă apropiam de securitate.
Să fi trecut un secol, un mileniu, sau poate numai câteva ore sau secunde de la acel atât de întunecat şi îndepărtat’48 ? Mă regăseam în acelaşi loc din care am fost smuls atunci – plecare ce părea fără întoarcere – iar acum eram aici, ţinând-o în braţe pe mama care nu se mai putea opri din plâns… De data asta – plâns de fericire! Nu-i venea să creadă că m-am întors. La fel şi surorii mele, Viorica, ce era alături…
Căutam un punct de sprijin. Entuziasmul că am scăpat din iadul Piteştiului, care m-a ajutat să trec mai uşor peste restul închisorii, dispăruse complet. Nici rugăciunile nu reuşeau să-mi dea o rază de linişte, întrebându-mă mereu: „De ce, Doamne ?” Am intrat în biserica romano-catolică din centrul oraşului şi gândul mă duce la cele aflate abia acasă:
În compartimentul de tren am fost flancat de cei doi însoţitori: plutonierul şi sergentul. Oare ce or fi gândit ceilalţi călători? Mă despărţeam de Sighet cu inima grea de negre presimţiri. Pe o foaie de hârtie i-am scris Valericăi , încercând s-o încurajez, ca pe mama, dar că proiectele de Anul Nou s-au spulberat… I-am scris şi mamei tot ce cuvintele rostite în febra plecării nu au putut cuprinde.
Poşta, poşta pe care o aşteptam zilnic, îmi aduse o veste care mă învioră brusc. Valerica spera să vină de Paşti pentru două zile. Avea sesiune de examene şi nu putea sta mai mult. Soseşte într-adevăr, încărcată cu alimente, cu medicamente. Toţi prietenii s-au bucurat pentru mine, împreună cu noi.
Într-o maşină-dubă, de data asta fără lanţuri la picioare, ajung la Baia-Mare, dus direct la securitate şi tot singur încelulă. Deşi eram îngrozit de ce avea să urmeze, cel puţin voi afla ce vor de la mine. Dar n-a fost să fie aşa. Mult experimentata securitate mai avea o metodă rafinată de distrugere a omului: metoda de a te ţine în tensiune crescândă prin aşteptare îndelungată.
Anumite zgomote ce ne parveneau de pe coridor, ne puteau viza doar pe noi, singurii locuitori de la ultimul etaj… Astfel, într-o zi uşa se deschide larg şi gardianul citeşte o listă cu numele tuturor celor ce erau cu mine… cu excepţia mea. Mi s-a strâns inima – era despărţirea de ei. Până când ?… Ne vom mai întâlni ?…
Iată-mă din nou la Aiud, de unde am plecat în 1957. O senzaţie stranie de disperare mă cuprinse total ca un sloi de ghiaţă, mai ales după ce am fost îmbrăcat în zeghe de puşcărie. Celula era hidoasă : lată de un metru şi ceva, lungă de doi metri, dar foarte înaltă ; avea un gemuleţ undeva sus de tot. Aceste celule erau chiar lângă poarta închisorii.
Şi aşa a fost! Trece ora şi durerile devin tot mai violente. Am încercat să aplic, ca şi la izolare, paralela cu”Piteştiul” în sensul că, faţă de atrocităţile de atunci, durerea de dinţi să pară mai mică. De data asta n-am reuşit. Am bătut în uşă, au bătut şi ceilalţi. Am raportat gardianului ce a spus doctorul… Totul a fost în zadar.
Întors în celulă, înghesuială mare! Dormeam câte doi într-un pat. Se făcuseră noi arestări, procese, condamnări. Nu cunoşteam motivul acestui nou val… Peste tot acest chin, apăru pentru mine unul nou nemaicunoscut: durerea unei măsele cariate. Durerea creştea, mă chinuia zi şi noapte fără să o pot potoli cu ceva.
Eu personal, gândindu-mă la ororile de la Piteşti, unde torturat fiind, nu te lăsau să mori – aici simţind moartea pe aproape o primeam cu seninătate. Toţi din celule, dar absolut toţi, arătam ca nişte epave. Atmosfera era – însă – senină şi fiecare moment al zilei îl întrebuinţam cu folos.
În ziua de 31 iulie 1964 mi s-a înmânat biletele de tren şi – bineînţeles – biletul de eliberare. Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori… deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola. Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi. De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam – în acest sens – o devoţiune specială:
Drama trăită de Aurel Vişovan prin temniţele comuniste în cei 16 ani, n-are nimic politic în ea. Nu se simte izul nici unei tendinţe de mărire lumească, de stăpânire materială. Nu-i o luptă pentru putere. Lipsesc orgoliile şi ambiţiile meschine. Atât Aurel Vişovan cât şi bravii lui camarazi traversând această zonă de întuneric a istoriei şi-au înălţat sufletele, perfecţionându-se mereu până la limita de sus ce a fost lăsată de Dumnezeu fiinţelor umane.
La suprafaţă erau mulţi oameni,în afară de cei pe care îi cunoşteam de la Piteşti, amestecaţi cu reeducaţi ce aveau creierele spălate. Nu-i cunoşteam pe toţi. Ştiindu-mă atât de răvăşit în sufletul meu şi cuprins de acea stare patologică în care nu mai puteam nimic să ţin în mine fără să nu divulg imediat, mă ţineam deoparte, singuratic.
Am ajuns -în sfârşit- la Baia Sprie. Parcă am ajuns pe altă lume. Nişte barăci şi mulţi oameni gălăgioşi care se plimbau încoace şi încolo prin curte. Gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia barăcile, pentru mine nu avea semnificaţia puşcăriei, conta ca o împrejmuire oarecare a unei gospodării de ţară… Am fost duşi în nişte săli mari pentru a ni se face vizita medicală şi au venit bucătarii ca să ne dea de mâncare.
După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră, că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă bagajul. Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost suficient, iar gardianul voia să completeze numărul. Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-l desfac şi am rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.
