Autochip spiritual

Născut la București, la 19 februarie (stil vechi) 1904, din părinți originari din Oltenia.

Și-a făcut studiile liceale în cursul anilor de război în București, când la liceu, când particular, în diferite orașe din refugiu: Iași, Tecuci, Galați.

Și-a făcut studiile universitare de Filosofie și de Drept la București, unde a obținut licențe în aceste două ramuri.

A continuat la Paris studiile, obținând diploma de (studii) superioare de Drept și Economie Politică de la Facultatea de Drept din Paris. Tot aici a studiat teologia, în contact cu cercurile ortodoxe și tomiste.

Întors la București, a fost numit directorul Oficiului Universitar, apoi asistent la Universitatea din București, pe lângă catedra de Sociologie, Etică și Politică a prof. Gusti, din 1930.

În 1930 a fost numit profesor de economie și drept la Scoala Superioară de Asistență (Socială) și profesor de statistică morală la Școala Superioară de Statistică.

Formația spirituală și-a făcut-o treptat, în diferite asociații de tineret: ”Înfrățirea românească”, A.S.C.R., ”Criterion”, ”XIII Gemina”, prin care a trecut aproape totalitatea generașiei tinere românești.

Împreună cu tovarășii săi de generație a întemeiat Institutul Românesc de Conjunctură, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României și Societatea Română de Studii Politice.

Membru o vreme în consiliul Asociației Economiștilor și în consiliul Institutului de Cercetări Sociale a României.

Spirit multilateral, preocupat deopotrivă de probleme filosofice, economice, religioase, artistice și morale, a căutat să deslușească în toate domeniile firul călăuzitor, perspectiva care permite cristalizarea evenimentelor risipite într-o sinteză unitară, aducând totdeauna contribuția unor perspective noi în interpretarea materialului de care s-a ocupat.

Ca sociolog, face parte din Școala Română a profesorului Gusti, în cadrul căreia reprezintă o pozițiune mijlocie între drepta noologică gustiană, reprezentată de Traian Herseni, și stânga empiristă, reprezentată de H. H. Stahl.

Ca filosof, a militat pentru o pozișie realistă, autohtonistă, monarhică și ortodoxă, pe urmele profesorului Nae Ionescu, al cărui ucenic este, cu Mircea Eliade, Paul Sterian, George Racoveanu, etc.

În cursul anului 1940 a lucrat, împreună cu C. Noica, C. Floru, Virgil Bogdan (și) alții, la publicarea cursurilor prof. Nae Ionescu.

Ca economist, s-e preocupat, pe urmele lui V. Madgearu, îndeosebi de caracterele specifice ale economiei rurale românești, precum și de încercarea de a integra într-o viziune unitară, pe care a numit-o ”neomedievalism economic”, evoluția din ultimele decenii a economiei mondiale.

A contribuit, de asemeni, pe urmele lui Eugen Demetrescu, la dezvoltarea preocupărilor de istorie a economiei românești și a îndrumat o serie de tineri către cercetarea problemelor concrete, lucrând împreună cu falanga economiștilor mai tineri: Durma, Neagu, Iordan, Eugen Demetrecu, Sterian la tehnicizarea vieții noastre economice.

A intrat în 1929 la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe, unde a lucrat până în 1935, când a fost numit director al Vămilor. În 1937 a trecut director al Datoriei Publice.

În ianuarie 1941 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.

Ca director al Vămilor a căutat să introducă în această delicată administrație norme rigide de funcționare și să asigure funcționarilor condiții de existență și de lucru care, punându-i la adăpostul ispitelor, să asigure maximum de randament serviciului.

Ca director al Datoriei Publice a fost, din primul ceas, un protagonist al ideii conversiunei datoriei publice și al răscumpărării datoriilor externe ale statului român.

Legalismul său excesiv a fost adesea criticat în cercurile comerciale, dar el nu a rămas fără urme în administrația Vămilor.

În guvernarea generalilor a avut, pe de o parte, un rol tehnic, care s-a mărginit mai ales la acela de a seconda primii pași ai generalului Stoenescu și de a-i înlesni primele contacte cu ministerul, mărginindu-se apoi, la început, la rolul de șef al statului major și preocupat apoi numai de problemele de ordin general ce se iveau în activitatea mnisterială.

În orientarea politică a avut un rol de moderator și împăciuitor între tendințele interne potrivnice; iar în politica externă a sprijinit toate (…).

Ca funcționar a preferat totdeauna să perfecționeze lucrurile existente, cu încetul, folosind oamenii pe care i-a găsit, mai curând decât să răstoarne lucrurile, făurind idei și planuri mărețe. Și totuși a făurit nenumărate planuri pentru activitatea altora.

Ceea ce l-a făcut să reușească uneori a fost sagacitatea, puterea de muncă și un fel de încăpățânare tenace, de-a persista împotriva tuturor adversităților.

Reputație de integritate, de pricepere și de putere de muncă (…).

Ca publicist a colaborat la ziarul ”Cuvântul” al prof. Nae Ionescu în 1927-1934, la ziarul economic ”Prezentul” (al) prof. V. Madgearu, precum și la revistele și ziarele: ”Gândirea”, ”Dreapta”, ”Lumea nouă”, ”Familia”, ”Gând românesc”, ”Criterion”, ”Arhiva pentru știința și reforma sociaă”.

Deși a disprețuit activitatea sa publicistică, nescriind decât obligat de circumstanțe și disprețuind reunirea articolelor sale în volum, a exercitat, prin activitatea sa scrisă și orală, o influență însemnată asupra tovarășilor săi de generație, în sensul că a căutat să-i adune în jurul a nenumărate întreprinderi și îndeletniciri.

Ca îndrumător al tineretului, l-a îndreptat către cercetarea directă a problemelor.

Conferințele, articolele și studiile sale au fost discutate.

Unele din ele, cum sunt studiile asupra profesorului Gusti și (asupra) Madgearu, constituiesc caracterizări care se citează ca surse.

Alte studii și conferințe ale sale, ca acelea despre Economia de război, ținute în 1934 la Asociația Economiștilor, nepublicate, au circulat ani de zile în manuscris printre elevii Școalei de Război.

Preocupat și de chestiunile militare, a publicat o cercetare de sinteză a istoriei războiului românesc din 1916-1919.

Prin multiplicitatea aspectelor pe care le-a abordat, prin contactul gândirii lui cu aceea a celor mai mulți din protagoniștii generației lui, a fost socotiti de unii șeful acestei generații, șefie pe care lui i-a plăcut însă întotdeauna să o recunoască dinamicului Mircea Eliade, preferând să se situeze pe sine inter pares.

Ceea ce i-a făcut atâți prieteni este îndeosebi faptul că, neatent la ceea ce e insuficient și negativ, are un fel de aplecare firească să desprindă din orice element partea lui bună și folositoare și să îndemne pe fiecare să dezvolte această parte.

Deși de dreapta ca formație, s-a deosebit de curentele activiste ale generației sale prin conservatorismul său tradiționalist și antirevoluționar, prin credința lui în superioritatea lucrului gata făcut și care există organic, prin sine, față de agitația lucrurilor în curs de a se face silite și chinuite.

(Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, București, 2001, pp. 50-52 apud ”Manuscriptum”, An XXVII, nr. 1-2, pp. 26-29)