Autodemascarea intimă
Într-o seară, Turcanu a adus în cameră mai mulţi studenţi. Apoi a închis usa, rămânând şi el în cameră.
L-a luat în primire pe primul, zicându-i:
-Hai, măi banditule, fă-ţi demascarea!
Bietul student, cu ochii pierduţi, începu să povestească despre tatăl său că avea o amantă cu care întreţinea raporturi sexuale. Dar amanta mai întreţinea raporturi sexuale şi cu un ogar.
Apoi – că mamă-sa avea mai mulţi amanţi. El a fost aţâţat de purtarea mamei sale, a avut raporturi sexuale cu sora sa. Fiind fiu de oameni mai bogaţi, avea şi o proprietate la ţară. Mergând vara pe acolo, a avut raporturi sexuale cu o viţică.
Un altul povestea că s-a culcat cu mamă-sa, iar în continuare fel de fel de perversiuni sexuale cu femei de neam mare.
Se vedea că toate aceste „demascări” sunt basme inventate de oameni ajunşi la limita puterilor şi la culmea disperării.
Nu era suficient numai să afirmi că ai fost părtaş la astfel de perversiuni. Mai trebuia să şi dovedeşti lucrul acesta.Toate aceste legende trebuia să fie „credibile”, să aibă o”logică”.
Cel care a afirmat că a avut raporturi sexuale cu o viţică a trebuit să explice celorlalţi şi cum a procedat.
A venit şi rândul meu să mă autodemasc. Am început să spun tot adevărul -cunoscut şi de securitate- despre activitatea mea în frăţiile de cruce. La un moment dat Turcanu s-a răstit la mine:
– Du… mă-tii de bandit! Ce? Parascovenii din astea îmi spui tu? Să-mi spui toate ticăloşiile pe care le-ai făcut cu femeile. Imoralităţile tale. Toate, până la ultima. N-am nevoie să aud din gura ta apologia Mişcării Legionare.
-Domnu` Turcanu, din câte am înţeles de la cei care au vorbit până acum, aceştia sunt fii de oameni avuţi. Sunt „copii de bani gata”. Sunt oameni din categoria celor buieci, cărora le arde numai de orgii. Altceva mai bun nu au avut de făcut. Eu sunt fiu de ţăran lipit pământului. Tata nu ştie carte. Nici mama. Din zori şi până în seară ei au muncit. Cu multă sudoare au câştigat mămliga pe care o mâncau. Ei n-au avut timp de astfel de orgii. Din gura lor n-am auzit o astfel de poveste. Eu am plecat de acasă. M-am refugiat la ocuparea Ardealului şi am trăit cum am putut.
Niciodată nu mi-a trecut prin minte asemenea lucruri cum am auzit de la aceştia care nu şi-au încăput în piele.
În timp ce vorbeam, un duh mă însufleţea şi n-aş fi zis despre mama mea – care m-a crescut cu atâta dragoste la sânu lei – nici un cuvânt de ocară, indiferent de consecinţe.
Mi-a fost peste putinţă să-mi dau seama şi nici astăzi nu pot să-mi imaginez ce s-a petrecut în capul bestiei de Turcanu.
N-a zis nimic şi nici nu m-a pus la vreo casnă pentru cele spuse de mine.
(Marturia lui Aurel Obreja – Marturii din iadul temnitelor comuniste, pag. 151-152)