„Avea omul acela o delicatețe și o discreție, pe care nu v-o pot descrie”

Arhim. Roman Braga: Înainte de 1953, când eram la Canal, am găsit acolo un mare călugăr. Prin el a lucrat Dumnezeu, ca să spun așa, convertirea mea la călugărie. […] Și dă Dumnezeu într-o brigadă de acolo să întâlnesc pe Părintele Evghenie Hulea, un călugăr simplu, starețul unui schit, Mușunoaiele, din Vrancea. Acest călugăr știa Scara Sfântului Ioan Scărarul pe de rost. Nu exagerez. Așa o citise în viața lui de când era frate în mănăstire, până la vârsta aceea, că veneau în jurul lui până și preoții catolici, ca la o panoramă, să mai asculte încă un capitol din Scara Sfântului. Catolicii nu știau cine este Ioan Scărarul, căci ei pierduseră tradiția Sfinților Părinți din Răsărit, dar nu se puteau dezlipi de frumusețea graiului în care o spunea Părintele Evghenie. El mi-a fost mie duhovnicul de la Canal. Lui îi datorez hotărârea definitivă de a intra în mănăstire și de a mă călugări. Când m-am eliberat m-am dus direct la mănăstire.

Dinu Cruga: Cu ce V-a întipărit el deosebit de toți ceilalți călugări și teologi pe care i-ați cunoscut?

Arhim. R. B.: El nu era un teolog, nu era un intelectual, încă o dată se poate vedea aversiunea mea față de teoretizare.

D. C.: Nu-mi închipui că numai faptul că recita pe de rost Scara Sfântului Ioan Scărarul a putut să vă impresioneze!

Arhim. R. B.: Ce m-a impresionat la el a fost iertarea, duhul iertării. Omul acesta era chinuit pentru că era călugăr. Îl puneau prin noroaie să meargă ca broasca. Nu vă puteți închipui inventivitatea cruzimii! Închisorile de acolo nu sunt ca aici, în America. Își băteau joc toți gardienii de el, toți ofițerii; după ce îl cărau murdar de noroi ca porcul, el zâmbea: „Dumnezeu să vă binecuvinteze copii!”. Copii erau pentru e! Toți tiranii aceia, toți criminalii aceia, erau niște copii pentru el! Seninătatea, liniștea nu-i era niciodată tulburată. Suferea toate cu atâta resemnare. Iară nici un gând de răzbunare. Când începeam noi să vorbim despre ei ca despre niște monștri ce erau, el zicea: „Ia lăsați, hai să ne rugăm mai bine, să spunem un psalm”.

D. C.: Deci învățătura Părintelui Evghenie Hulea a fost pilda vieții sale.

Arhim. R. B.: Pilda! De fapt asta este toată învățătura. Ochii lui, căutătura lui, rugăciunile pe care le făcea în cerc și care erau ascultate de foarte mulți preoți uniți care veneau împrejurul nostru acolo, la rugăciunile de seară, pe care el le știa pe de rost. Știa toată Pravila pe de rost. Acatistul Maicii Domnului, Paraclisul, toate le știa pe de rost. Și ne adunam în cerc Duminica când nu ieșeam la lucru, la săpat; toată Duminica asta era. În jurul Părintelui Evghenie. Era o mare pildă.

D. C.: V-a dat un sfat oarecare, în mod special?

Arhim. R. B.: În mod special mie mi-a spus: „Pe toți ne cheamă Dumnezeu către ceva: eu cred că pe frăția ta, Dumnezeu te cheamă să fii călugăr: nu te cheamă să fii teolog, nu te cheamă să fii mare cărturar. Dumnezeu ne cheamă să trăim alături de El să trăim pentru El, du-te la bisericuța aceea din schit”. El m-a invitat la schitul lui. „Vino acolo, avem bisericuță frumoasă cu schit, ne facem prăviluța noastră de dimineață și de seară. Vecernia, Utrenia și ne mântuim”. Pentru ei mântuirea era foarte simplă. Zici „Doamne Iisuse Hristoase”. Te duci la Vecernie la biserică, faci ascultare la mănăstire și te mântuiești. Doamne, cât de simple erau pentru el toate! Iar pe mine mă mișca, până la lacrimi, simplitatea aceasta. Și duhul iertării. Îmi spunea toate acestea pentru că descoperea în mine unele ifose de intelectual. Veneau știri, prin închisoare, că maica Ionela din București are stigmatele Mântuitorulu; că la Vladimirești se fac minuni. El nu participa la lucrurile acestea. Nici nu le asculta. Spunea doar: „Hai să spunem un psalm”. Pentru el nu existau lucrurile acelea. Pentru el mântuirea era foarte simplă: nu vedenie, nu minune, nu iluzie, nu nimica din toate acestea. „Tată, faci ascultare și te mântuiești”. Era neînchipuit de practic și simplu: „Spune-ți rugăciunile, Doamne Iisuse Hristoase, taie-ți voia și te mântuiești”. […]

D. C.: Ce s-a întâmplat cu Părintele Evghenie?

Arhim. R. B.: El a rămas în pușcărie, dar mai târziu a fost eliberat. S-a dus înapoi la schitul Mușunoaiele și a murit după vreo doi ani de zile. Nu l-am mai văzut. Toată lumea vorbea, însă, că Părintele Evghenie Hulea a fost un mare stareț. Știu asta de la un prieten, Dorobanțu, care fusese coleg de facultate cu mine și ajunsese diacon, călugăr, la el. Și Părintele Dorobanțu spunea că a fost odată cu Părintele Hulea la rugăciuni de ploaie; era secetă, chemat de un sat, cum e obiceiul; a făcut Părintele Evghenie rugăciunile și când veneau cu căruța cu caii spre mănăstire, se uită Părintele Dorobanțu în urmă și vede că în partea unde făcuseră rugăciunile, ploua, tuna și fulgera. Și strigă: – „Părinte, ia uite, unde am făcut noi rugăciune, plouă”. „Nu, tată, nu plouă, nu-i adevărat”, i-a răspuns bătrânul, fără să privească înapoi. „Frăția ta, stai liniștit, mână caii, că nu plouă”. […]

D. C.: Sunt oameni care se călugăresc mult mai târziu în viață, care nu au avut fascinația și atracția pe care ați primit-o din copilărie, care n-au avut o mănăstire la îndemână. Caut să prind ce primește atât de copleșitor o ființă, ca dintr-un om de rând, cu păcate, să alerge la călugărie cu păcatele sale cu tot.

Arhim. R. B.: N-aș putea să vorbesc despre alții, pentru că ceea ce atrage pe om la călugărie e tot atât de personal și unic ca și relația lui cu Dumnezeu. Împrejurările, impulsul către dăruirea totală lui Dumnezeu lucrează diferit în fiecare. La mine s-a petrecut în închisoare. […] Eu am avut în Pitești o stăruitoare teamă că dispar ca persoană. Că se va stinge scânteia aceea dumnezeiască din noi. Așa de groaznice au fost experiențele la Pitești încât am plecat de acolo cu gândul că trebuie neaparat să mă duc aproape de Dumnezeu și să trăiesc pentru Dumnezeu, că nu are nici un sens să câștigi lumea și să-ți pierzi persoana, chipul Lui. Aceasta a fost una. Apoi la Canal, Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și l-am întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea. V-am povestit cum paznicii își băteau joc de el, punându-l să facă broască în noroi.

Și nu am avut curajul să fiu simplu și să sar și să spun, sunt și eu călugăr. De fapt, ei nu-l pedepseau, se amuzau batjocorindu-l, obligându-l să țină un os în gură făcând pe broasca sau să cânte „Vine, vine primăvara”. Noi simțeam pedeapsa asistând la batjocorirea unui om duhovnicesc, care știa Scara Sfântului Ioan Scărarul pe de rost și în jurul căruia preoții greco-catolici se adunau cu gurile căscate ca să ia un strop de duhovnicie de la el. El ieșea neîntinat sufletește din chinurile și batjocura la care era supus. Continua să se roage. Bodogănea rugăciunea inimii tot timpul și pesemne că de aceea își băteau joc de el. Iar când vorbeam cu dânsul era așa de bun și spunea: „Sunt și ei niște oameni”, atât era de iertător și de blând. El mi-a fost duhovnic la Canal și el mi-a spus, dacă vrei cu adevărat să faci ceva, du-te la mănăstire. […]

D. C.: Chilie V-a fost singurătatea. Cât privește grija de mâine…

Arhim. R. B.: O ciorbă venea acolo, uneori nici nu știam când vine. Când începi un dialog cu Dumnezeu nu ai vrea nimeni să te tulbure. Când m-au chemat să mă duc la Canal, în lagărul de muncă, eu am sărutat patul. Nu am vrut să mă duc. Lăsați-mă, ziceam, vreau să rămân aici. Au tras cu sila să mă duc la Canal. Cred că a fost o experiență determinantă pentru mine. Dar Dumnezeu îmi pregătea o rodire duhovnicească întâlnindu-l acolo pe Părintele Evghenie Hulea, care a fost un mare călugăr pentru mine. Dumnezeu să-l odihnească. Avea omul acela o delicatețe și o discreție, pe care nu v-o pot descrie. Nu era decât cu școala primară, dar simplitatea lui avea adâncimi necunoscute celor cu știință universitară. Exista o finețe și un raționament duhovnicesc în tot ce grăia de îi uimea pe toți intelectualii din jurul lui. El nu vorbea cuvinte mărețe; era ceva însă în persoana lui care atrăgea. Spunea două cuvinte simple, dar te hrănea. Și ce a făcut el pentru preoții catolici uniți în închisoare, eu nu am putut face cu toate certurile mele, începând cu Filioque, purgatoriu și tot ce învățasem la Teologie. Părintele Hulea nu spunea nici un cuvânt la toate acestea. Și preoții aceia se duceau la el pentru două trei cuvinte simple de țăran; că el vorbea ca un țăran român. Dar el avea acea finețe pe care i-o dăduse Duhul, care lucra ca un magnet ce ne atrăgea. Astăzi sunt convins că modelul lui m-a atras pe mine și m-a determinat ca primul pas în lume, după ce am fost eliberat, să-l fac direct la Sfânta Paraschiva la Iași și să mă călugăresc.

(Dinu Cruga, Trepte duhovnicești. Interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, pp. 67, 70-75, 167-170)