Avva Iulian cel curat cu inima

Iată cum noi, fiii duhovniceşti, ne-am adunat cu sufletul la gură, pentru că, plecându-ne binefăcătorul, chemat la Domnul, ne-au rămas în inimi, săpate cu litere de foc duhovnicesc, cuvintele sale pline de miez şi folos sufletesc pe care va trebui să le lucrăm neobosiţi, fiecare la măsura sa.

Am înscris în memoria noastră afectivă, cu fierbinte recunoştinţă şi dragoste, multe dintre cuvintele sale simple dar învietoare. Iată un dialog consemnat ad litteram pe 22 februarie 1996 – dialog pe care noi credem că-l vor aprecia deopotrivă cei care au aflat drumul spre Ierusalimul lăuntric, ca şi pe cei care luptă să-l afle fiindcă presimt acest tainic ţinut învietor aflat în ei înşişi:

– Ce faceţi, iubite Părinte?

– Cu veselie din adânc şi nădejde de mai bine.

– Părinte, care adânc e mai adânc, cel din înaltul adâncului, sau cel din adâncul înaltului?

– Amândouă, fiule; amândouă sunt deopotrivă de adânci şi înalte, dar sfânta bucurie pe ambele le ţine.

– Părinte, cum vom recunoaşte fără greş această sfântă bucurie?

– După nesfârşirea păcii ei. Să-ţi ţină Dumnezeu darul, fiule, bucurie divină cu inima-n lumină!

– Amin. Amin. Amin. Vă sărut dreapta, Părinte.

*

Avva Iulian, acest stâlp de lumină vie al Ortodoxiei, preot despre care Avva Dumitru (Stăniloae) Teologul, apărătorul Ortodoxiei, a spus că dacă neamul nostru ar avea zece preoţi ca dânsul, tot neamul românesc ar învia, a trăit, a gândit, a lucrat şi a predicat în via Domnului, precum avvii din Pateric.

O inimă neprihănită de vas ales de Dumnezeu, o înţelegere uimitoare a stării sufletului venit la scaunul duhovnicesc, o exprimare laconică, sintetică, dar plină de realism, o clară vedere rar întâlnită (puteai să vii la Avva Iulian cu cele mai delicate probleme, ele se dezlegau ca prin minune la flacăra dragostei sale duhovniceşti incandescente).

Un haz sănătos, subtil şi eliberator de tensiuni şi îndârjiri subiective inutile, o facultate unică de a sesiza imediat esenţialul frământărilor tale şi apoi, la sfârşitul spovedaniei, întrebările aparent simple dar de o covârşitoare importanţă: „Îi iertaţi pe cei care vă greşesc? Şi dacă îi iertaţi, din toată inima doriţi să primiţi Sfânta şi Dumnezeiasca Taină a împărtăşirii cu Sfânt Trupul şi Scump Sângele Domnului” Apoi urmau dezlegările, repetate cu tainică socoteală, înţelepciunea, bunătatea, smerenia sa cotropitoare, puterea rugăciunilor sale totdeauna ascultate de Dumnezeu au îndreptat multe suflete către scaunul său duhovnicesc.

Veneau oameni din toate straturile sociale, pe toate treptele de vieţuire, de toate vârstele – mireni, preoţi, călugări, oameni cu puţină carte, oameni cu studii solide şi pregătire de excepţie, toţi atraşi de Soarele lăuntric al iubirii sale duhovniceşti neîntrerupt slujitoare, tămăduitoare, de pilda vieţii sale exemplar hristocentrice.

La întrebarea delicată a unui fiu duhovnicesc dacă nu se simte obosit (ajunsese la 85 de ani), a răspuns plin de haz: „Și dacă sunt obosit, îmi foloseşte la ceva când recunosc?” Iubea atât de mult oamenii, încât ajunsese ca, trăind compătimitor-nepătimitor, să fie un centru de referinţă permanent al fiilor duhovniceşti. Învăţătura sa era simplă, directă, copleşitoare prin firescul ei. Totul era clar în prezenţa sa; şi l-am numit „curat cu inima” pentru că intuiţia noastră ne facem să credem că, în mod tainic, împlinea mai multe fericiri, printre care şi pe aceasta: „Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeul!”

Şi-a iubit familia cu o dragoste luminoasă, şi-a iubit fiii duhovniceşti cu o dragoste plină de tandreţe, şi-a iubit vrăjmaşii cu o dragoste neclintită, rugându-se pentru ei stăruitor – deşi noi, cei care îl iubeam, fiecare în felul nostru, nu prea puteam pricepe cum cineva ar putea să nu-l iubească pe Avva Iulian!

Teologia sa vie era în mod esenţial lucrătoare. Avva Iulian, ca un desăvârşit pescar de suflete, ne purta crucea şi ne îndemna să facem la fel cu a altora, până când, întăriţi fiind, puteam să ne-o purtăm singuri.

La mutarea sa la cele sfinte – pentru că în mod vădit este o mutare cu veste – se potrivesc de minune cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: „Moarte, moarte, mai bine te-am numi noi viaţă!”

O vorbă de la tatăl Avvei Iulian ne-a repetat-o stăruitor: „Mâine cu bine, azi fără necaz!”

Pentru Avva Iulian, ziua a opta a sosit găsindu-l pregătit, cu candelă neadormită şi plin de iubire, adică aşa cum e mai bine…

De aceea, îngenuncheaţi, cu mila lui Dumnezeu, înaintea sufletului său neprihănit de înţelept şi mult încercat slujitor al Domnului, noi, fiii duhovniceşti, îi mulţumim pentru toată jertfirea sa şi îl rugăm să ne călăuzească în continuare, pentru că credem cu tărie că Avva Iulian, căpătând îndrăzneală sfântă în Biserica biruitoare, ne va milui cu rugăciunile sale de foc. La una din ultimele sale spovedanii, i-a mărturisit unui fiu duhovnicesc: „Ei, mă gândesc mult la cuvintele Avvei Paisie cel îndelung răbdător de la Sfânta Mănăstire Sihăstria: «Dacă plec acum, ce voi răspunde Domnului nostru Iisus Hristos Cel în Treime slăvit? Poate uneori am dezlegat prea uşor, poate alteori prea încet»… Mila lui Dumnezeu să fie cu noi toţi.” Şi cerând o iconiţă în dar acestui fiu duhovnicesc, a acoperit-o cu sărutări pline de sfântă bucurie, ca un copil căruia îi încredinţează cineva primul său dar!

Acest gest, de o simplitate strămoşească, am zice arhetipală, ne-a zguduit profund, pentru că, într-o străfulgerare a conştiinţei noastre umilite, ne-am dat seama că sub ochii noştri trăieşte unul din chipurile vii ale slavei dumnezeieşti, pe care am avut privilegiul de a-l cunoaşte nemijlocit, de a-l asculta, de a-l atinge, de a-l privi strălucind în felul său unic, inimitabil, desăvârşit şi desăvârşitor!

(Mărturia doctorului Gându – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 193-197)