Bacalaureat şi elev până la 50 de ani

Nevoile familiei crescând, am reuşit să iau, prin examene excepţionale, categorii de salarizare. Categoria a cincea nu am primit-o pentru că nu aveam studii. Atunci am făcut o cerere la minister şi mi s-au aprobat examene de diferenţă la Liceul teoretic; dând câte doi ani într-unul (1968-70), am obţinut în primăvara lui ’70 bacalaureatul.

Aveam 48 de ani. Îi întrecusem pe olteni care-şi luaseră angajamentul să realizeze planul cincinal în zece ani. Dar pentru obţinerea categoriei era necesar să ai şi Şcoala de gradul II de construcţii, şi Profesionala. Şi mi-am zis: „Multe prostii am făcut eu în viaţă, hai să le fac şi pe acestea două”. Şcoala de gradul II a durat un an, iar pentru profesională, având deja bacalaureatul, am dat diferenţa la tehnologia materialelor şi rezistenta materialelor.

Aşa am putut să mă prezint la examenul de categoria a cincea. În fine, la 50 de ani ajungeam OM, căci îmbătrânisem elev.

În 1974 s-au înfiinţat facultăţile de subingineri. Fiecare întreprindere trebuia să trimită doi muncitori bacalaureaţi la examene pentru cursurile serale. Cursurile durau cinci ani; prima condiţie pentru candidat era să fie membru de partid, pentru că cei cu funcţii nu erau titraţi şi nu puteau fi promovaţi profesional. Dar după două săptămâni a căzut condiţia, pentru că mai erau locuri vacante; un act de clemenţă îngăduia vulgului să se ridice. Era de prisos să ajung tânăr subinginer la 55 de ani, epuizându-mă, după munca pe şantier, cu naveta la Bucureşti, numai pentru titrare. Am rămas şef de formaţie, având posibilitatea să mă îngrijesc de educaţia fiicei mele.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 436-437)