Badea Vasile Ungureanu – exemplu de trăire a Sfinţilor Părinţi răsăriteni

Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe bădia Ungureanu noi, cei arestați la Iaşi și încarceraţi la Suceava, apoi ajunşi la Piteşti pe secţiile de muncă silnică şi, în special, cei de la camera 3 subsol.

I s-a dat această poreclă pentru că, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iaşi, până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca să vadă minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamț, cântăreț de biserică sau dascăl cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Tălpălari din Iaşi, unde era paroh părintele Tatulea, legionar de marcă şi preot de o ţinută morală excepţională, mare teolog şi compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toată elita Iaşului. A fost arestat şi dânsul în 1948 şi condamnat la ani grei de închisoare.

Maglavit făcuse războiul, iar după aceea, fiind talentat la muzică, se înscrisese ca student la Conservatorul din Iaşi, unde l-a avut ca profesor şi pe părintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 de ani, şi a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, după ce a trecut printr-o anchetă foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat apoi student, ca să vină la Piteşti, deşi el făcea parte din organizaţia „Răzleţi”. A făcut acest lucru ca să fie, cum spunea el, „cu băieţii”.

Crescut în duhul ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului, de unde era de baştină, era profund creştin, cu o trăire ce putea fi luată ca model.

Fiind un om bun şi paşnic, care nu acceptase violența, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. De aceea şi torturile care au fost aplicate la Piteşti l-au înspăimântat. La camera 3 subsol, a făcut parte din grupul lui Pintilie şi s-a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea mistică care i-a impresionat pe toţi cei din cameră. Pentru căldura sufletească cu care înconjura pe fiecare tânăr, m-am legat şi eu mult de badea Vasile, văzând în el exemplul şi trăirea Sfinţilor Părinţi răsăriteni.

Deoarece luase parte la şedinţele legionare conduse de Pintilie şi iniţiase cercul mistic, bădia Ungureanu a fost ţinta torturilor lui Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era vederea tinerilor torturaţi. La fiecare lovitură de ciomag, tresărea de parcă ar fi fost lovit el.

Dacă nu a fost ucis în cameră, aceasta i se datorează lui Măgirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în vârstă decât noi – putea să ne fie tată – a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea lui atunci când era torturat.

El însă n-a lovit niciodată pe nimeni şi, datorită lui, nici Măgirescu, care-i spunea că era nebun de atâta misticism.

Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost dintre puţinii camarazi întâlniţi în închisoare care ţinea miercurea şi vinerea post negru, mâncarea lăsându-și-o altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puținii camarazi asceţi – excepţie făcând grupul lui Valeriu Gafencu şi al avocatului Trifan din Braşov – pe care i-am văzut cu ochii mei şi în care foamea nu şi-a putut înfinge colţii.

Pentru aceştia, viaţa pământească avea mai puțină importanță, ei plutind în alte sfere. Şi atunci, cum să nu cred în vieţile sfinţilor şi ale martirilor asceţi răsăriteni, când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viaţă după modelul lor?

Se apropiau Paștile anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând, nu ştiu cine l-a întrebat de ce plânge. Răspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fraţilor”. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal:

– Cum mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu bandiţi? Cu simplitate creştină, Ungureanu i-a răspuns:

– Pentru mine, ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău.

– Cum mă, nu te-au bătut?

– Nu ei m-au bătut, răspunse Ungureanu.

Zaharia, înfuriat, a strigat la el:

– Ia să spui, despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai?

Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. El însă, a răspuns:

– Fratele Bordeianu este un om blajin.

A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi răsună în urechi cuvintele lui.

Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit atunci asupra bietului om, l-a călcat în picioare şi l-a zdrobit în aşa hal, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)