”Bălan, un om admirabil, bun, calm, săritor, gata oricând să te ajute”

Am auzit și cunoscut multe povești despre vieți ieșite din comun dar câteva mi-au rămas întipărite în memorie, unde vor rămâne pentru totdeauna dimpreună cu respectul meu profund pentru acei oameni cu destine atât de tragice. Una este aceea a lui Iulică Bălan. Era elev la liceul militar din Tg. Mureș refugiat, după cedarea Ardealului, în 1940, la Timișoara. A intrat într-un cerc al Frățiilor de Cruce aparținând tineretului legionar din impulsurile idealiste pe care le simte orice tânăr.

Duminica, când aveau învoire în oraș, ei câțiva se adunau în podul clădirii unde își amenajaseră un colț cu fotografiile căpetenillor legionare și unde cântau cântece legionare. Cineva a observat că ei renunță să iasă în oraș, lucru neîntâlnit până atunci și i-a urmărit. Ca rezultat au fost descoperiți la locul ascuns din pod și arestați. Era după rebeliune, când mareșalul Antonescu declanșase cu furie atacul împotriva mișcării legionare și, desigur, a fost foarte afectat când a fost informat de existența unui nucleu legionar format în special din viitori ofițeri, căci prin lege armata era apolitică.

El a dat ordin să fie pedepsiți exemplar și elevul din clasa a VII-a Bălan care alături de ceilalți 4 sau 5, a fost condamnat la 15 ani de închisoare și expediat la Aiud, în 1942. Acolo a muncit în atelierul Stoica, apoi la o exploatare de pădure aflată la 150 km depărtare de închisoare, unde munceau circa 200 de deținuți supravegheați de trei gardieni.

A văzut cum comuniștii și toți criminalii și borfașii au fost amnistiați, imediat după 23 august 1944, dar el și legionarii au rămas mai departe în închisoare. Avea ocazii numeroase de a evada dar nu a făcut-o și a înțeles că de la comuniști nu poate aștepta clemență căci regimul lor este al urii, antiromânesc și antiuman. A muncit apoi la fabrica închisorii la secția de tâmplărie. Anii au trecut și a aflat de la unii legionari parașutați în țară care au ajuns în închisoare cât și de la unii favorizatori care i-au ajutat pe cei parașutați, cum erau așteptați de batalioanele de Securitate, la locul exact, datorită trădării acestora făcută chiar de anglo-americanii care îi antrenau și le organizau lansarea. A înțeles că nici americanii nu îl vor elibera și s-a pregătit de închisoare lungă.

A fost ”eliberat” în 1957, după 15 ani de executare a pedepsei. Internat la 17 ani, a ieșit din Aiud la 32 de ani, dar nu a fost lăsat să ajungă cu adevărat la părinții săi de pe undeva de pe Târnave ci trimis cu ”delegat” într-o comună din Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, așa cum erau toți din acea așezare, foști deținuți politici. Defapt era tot într-o închisoare, într-un lagăr de muncă mai puțin strict căci trebuia să muncească spre a se întreține la gospodăria de stat vecină cu așezarea, mai cu seamă că părinții lui bătrâni și sărăciți nu puteau să-l ajute. În plus, nu avea voie să părăsească așezarea decât cu aprobare specială și în cazuri speciale, în caz contrar risca o condamnare de 5 ani, și era verificată și controlată deseori prezența de către milițianul din așezare.

În 1958, Securitatea l-a arestat din nou și l-a adus în celula mea. În cadrul acestor arestări ei i-au recapturat pe toți cei ce se aflau în acea formă de lagăre de muncă, cu DO. Așa că toți am fost readuși în închisori. Pe Iulică Bălan îl acuzau că a ascultat și comentat ”Europa liberă”. L-am lăsat în celula de anchetă, eu am plecat pe traiectoria destinului meu să continui să îndur suferințe și umiliri, Bălan desigur a fost condamnat, și-a continuat durerile și, dacă Dumnezeu l-a ocrotit și a fost sănătos, s-a eliberat în 1964 după 22 de ani, timp în care din țară a dispărut Antonescu, a fost izgonit Regele, regimul comunist a fost consolidat de sovietici și atât de multe transformări politice, sociale, economice, morale au avut loc. Întâlnirea cu el ne-a produs amândorura bucurie și tristețe. Bucurie, când întâlnești un coleg de suferință, căci o oarecare legătură sufletească se crease între deținuții ”vechi”, cimentată de suferințe comune dar și de tristețea întâlnirii în asemenea locuri de neagră memorie, bine cunoscute de noi. Am depănat amintiri comune de la Aiud, am vorbit despre prieteni și cunoștințe, am aflat ce s-a întâmplat, în Aiud, după plecarea mea, în 1953. Bălan, un om admirabil, bun, calm, săritor, gata oricând să te ajute, credincios și având o înaltă ținută morală, era pregătit în orice moment să împace, să dea sfaturi, să coasă ceva cuiva, și ne impresiona pe toți cu ținuta lui ireproșabilă.

Bălan a intrat prin porțile Aiudului la 17 ani și a ieșit din Aiud la 39 de ani, adică după 22 de ani. Pentru ce fusese distrusă o viață de om?

(Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, Vol. I, Ed. Du Style, 1996, pp. 238-240)