Teroarea instituită de Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit şi mai crâncenă după 1948. De inspiraţie sovietică, exterminarea luptătorilor anticomunişti s-a extins cu repeziciune devenind un soi de virtute proletară, ale cărei cifre înregistrate erau raportate săptămânal la Moscova. Cum, la acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră rezolva doar parţial distrugerea în masă a intelectualităţii şi a burgheziei, au fost înfiinţate numeroase lagăre de muncă.
Şes întins, stepa, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în comunism drumul este invers, spre degradare, „pohod na Sibir”. In Rusia auzeai: „l-au trimis în Siberia”. In România se spunea: „L-a dus în Bărăgan surghiunul Românilor”. Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la exterminare. Inceputul a fost în 1949 şi apogeul în 1951. Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se îndreptau zi şi noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din Cominform.
