Biserica în timpul comunismului
Nu confundam Biserica lui Hristos cu clerul. Patriarhul Iustinian a contribuit la instaurarea ateismului, Patriarhul Iustin traieste din compromis si slugarnicie. Clerul depinde atat de mult de statul ateu, incat toti sunt obligati sa-i slujeasca. Biserica oficiala este o oficina a puterii statului ateist. In aceste conditii Biserica este, evident, poporul, poporul care crede, poporul care jertfeste, poporul care lupta si care sufera.
Intre vladici si popor este o totala ruptura. Ei traiesc in afara sufletului crestin. Ei se incadreaza elitei statale. Desi credem in harul pe care-l poarta, nu credem in ei ca oameni. Cuvantul lor nu mai merge la sufletele noastre, caci poarta iz politic. Ei pretind ca obtin in acest fel libertatea credintei, dar noi consideram ca opera lor majora este justificarea guvernarii ateiste.
Cu ei ori fara ei, credinta ar fi trait. Chiar prigonita, credinta a trait, si dovada o fac sfintii si martirii inchisorilor. Ei insa nu percep credinta prin jertfa, ci prin servilism. Racila este veche la noi, caci inaltul cler este demult politicianizat de catre guvernanti de toate orientarile*.
Se cuvine ca Biserica sa ramana credincioasa lui Hristos si poporului – intre acesti doi stalpi de sustinere trebuie sa se miste ea. Biserica trebuie sa fie independenta fata de stat, dar in comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine sa guverneze, caci nici o organizare statala nu e desavarsita – desavarsirea e numai in spiritualizare, si deci aici se cade ei sa guverneze – dar nici nu e straina fata de politica, ci ea gandeste si exprima “politica” lui Hristos. “Politica” lui Hristos guverneaza lumea la modul spiritual.
Acum mai mult ca oricand Biserica trebuie sa se confunde cu destinele lumii si sa se disocieze mai categoric de erorile ei. Ea trebuie sa fie puternica pentru a struni puterea de stat, puterea economica sau orice alta putere care nu slujeste poporul. Biserica nu mai este a lui Hristos daca nu slujeste poporul. Iar poporul trebuie sa traiasca in sanul Bisericii atat prin viata religioasa, cat si prin cea morala, educativa, culturala, sociala si economica.
In indelungata si sistematica prigonire prin care am trecut, forta rezistentei noastre a fost Biserica. Credem in Biserica drept-maritoare ca trup mistic al lui Hristos, caci ne-am impartasit de Harul Lui in temnite, in epuizare, in torturi si-n fata mortii. Marturisim Biserica si ne declaram pietre vii ale zidirii ei in acest secol. Hristos este Cel prigonit, intemnitat si rastignit. Hristos este Cel ce va birui, va slobozi si va invia lumea prin Biserica Sa, prin alesii Sai, prin toti cei ce-L marturisesc. Hristos are nevoie de hristosi care sa-I poarte mesajul cu pretul Crucii, in acest veac, pentru mantuirea oamenilor. Slava lui Hristos!
Ne facem purtatori ai vestirii crestine, ai crucii si ai slavei lui Hristos. Credem in infaibilitatea Bisericii, dar deosebim intre dogma infailibila si cuvantul propovaduit ori dogma canonica. Socotim ca insasi dogmele infailibile au reiesit din aceste framantari, lupte si contradictii. Credem in dogmele Bisericii fara a le pune in discutie. Traim din izvorul de viata datator al Duhului Sfant, ai Carui purtatori ne straduim a fi noi insine, intre noi si raporturile noastre cu lumea.
Am facut aceste precizari deoarece avem de dat o batalie mare in sanul Bisericii, in primul rand cu clerul si apoi cu toti cei ce sunt exponenti ai puterii crestine, caci am constatat din proprie experienta ca mult prea multe lucruri lasa de dorit in lumea crestina. Clerul si laicii crestini ai secolului XX au fost gasiti nepregatiti pentru lupta in care au intrat, intrucat deja parasisera mesajul evanghelic. Daca ei ar fi trait conform cuvantului lui Dumnezeu, n-ar mai fi existat cauzele ce au generat crizele acestui veac. Ei au parasit istoria, parasind poporul. Au lasat evenimentele sa curga la voia intamplarii si, drept urmare, ucenicii satanei au facut ei istorie si au lovit Biserica.
Viziunea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu a fost adesea fals ori ipocrit interpretata, incat crestinismul nu a mai slujit poporului, ci l-a abandonat necredinciosilor, care s-au intors impotriva lui. De asemenea, insistenta pusa asupra vietii duhovnicesti individuale a facut ca si inexistent mesajul comunitatii crestine, al vietii si lumii crestine.
Complacandu-se in forma caldicica a bunului trai burghez si in indiferentism si neputinta fata de poporul sarac si obidit, crestinii reprezentativi – cler si laici – sunt vinovati de a nu-L fi purtat si reprezentat pe Hristos in acest secol. Caci Hristos prin crestini lucreaza si daca crestinii nu-si implinesc datoria, El ridica pe altii sa-L reprezinte, facandu-Si marturisitori chiar si din pietre.
De-a lungul veacurilor Biserica a fost prezenta in istorie atat prin elitele ei, cat si prin credinta poporului, caci forta Bisericii sunt masele populare, dar fermentul maselor populare este elita crestina.
Nu putem sa facem aici o analiza istorica, ci doar o scurta recapitulare. Pornind de la Evangheliile lasate noua de ucenicii Domnului, ajungem la Sfantul Apostol Pavel, pe care il intelegem in contextul Imperiului Roman, ne oprim cu evlavie la Sfantul Ioan Gura de Aur, care a infruntat prigonirile pentru popor, punctam influenta binefacatoare a monahismului, nu numai pe plan spiritual, ci si social, caci prin el s-a realizat o lume ideal comunitara, si ajungem in Bizant, unde s-a realizat o lume crestina care trebuie atent studiata, cum de altfel trebuie studiate si epoca lui Carol cel Mare, tarismul rus si crestinismul romanesc.
Incepand cu Revolutia franceza, elita crestina a pierdut masele populare in favoarea antihristilor. Insa lovitura de gratie avea sa fie data Bisericii in secolul XX, cand conceptia burghez-materialista abuziva si anticrestina necesita o reactie. Aceasta reactie trebuia sa vina de la crestini, dar a venit de la antihristi. Nazismul a fost anticrestin si obscurantist. Materialismul stiitific al lui Marx a diagnosticat bine criza socio-politica, a speculat-o si a realizat impresionantul mars al Revolutiei sovietice. Elitele si masele populare au fost captate de Marxism. Sub lovituri mortale au fost strivite atat burghezia, cat si Biserica.
Pare aberant, dar au existat robie si forme de semi-sclavaj in secolul XX. Exista inca exploatarea omului de catre om. Exista inca rasism, desi in crestinism nu se face deosebire intre elin si iudeu, intre iudeu si arab. Dominatia imorala a barbatilor asupra femeilor nu este crestineasca, si totusi ea inca persista si se justifica in mod fals de catre crestini. Conceptia despre familie e de asemenea exagerat falsa, caci familia nu este o unitate egoista si sociala, ci o necesitate fireasca, o veriga a ordinii naturale.
Laicizarea invatamantului a produs o intelectualitate crescuta in confuzia pozitivist-materialista, libertina si anarhica. Oamenii de cultura – poeti, artisti, compozitori – au fost si ei marcati de rationalism si materialism. Chiar gandirea strategic-militara poarta amprenta imoralitatii, caci daca in Evul Mediu un papa afurisea o arbaleta ca arma ucigatoare, satanica, in secolul XX tancul, tunul, avionul, racheta, bomba atomica, armele toxice si bacteriologice au intrat in obisnuinta, ucigand la intamplare nu numai soldati, ci milioane si sute de milioane de oameni nevinovati.
Socialul are o insemnatate considerabila asupra constiintei oamenilor, si intrucat Biserica nu a dat solutii, au invins ideile materialismului stiintific. Minciuna, ura, invidia, delatiunea, egoismul, lacomia, nihilismul existential sunt principiile lumii moderne. Razbunarea este nelimitata. Crima este justificata. Alcoolismul, depravarea, perversitatea sexuala, drogurile au dus la nebunie si decadenta. Explozia tehnicii a contribuit la starea de criza a lumii. Totul e fara noima, fara masura, fara Dumnezeu.
Lumea este atat de divizata incat nu mai gaseste un divizor comun, iar incercarile de tip Liga Natiunilior sau O.N.U. sunt esecuri vizibile si nimeni nu mai crede in ele. Singurul punct comun este modelul de viata pentru care lumea intreaga pare sa fi optat: societatea consumatorista, excesiv materialista, super-industrializata, senzoriala, lipsita de ideal si de perspectiva metafizica. In aceste conditii Biserica e marginala societatii, abia tolerata si destinata disparitiei. Clerul se indulceste si el de bunatatile materiale si-si limiteaza orizontul la lumea aceasta.
Si totusi, in secolul XX se frange din nou istoria la toate nivelele si in toate domeniile, caci criza a ajuns la apogeu si oamenii s-au reintalnit cu Dumnezeu. In focul prigonirii lumea se curate si se intoarce la Hristos. Biserica in comunism pare nimicita, dar in intensitate este uriasa, in vreme ce crestinatatea occidentala e impunatoare pe dinafara, dar formala si caldicica in fond. Suferinta este cumplita, insa dincolo de aspectul ei vazut are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfintenie sufletele oamenilor.
Traim in plina renastere religioasa, experimentata pe viu in temnitele in care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi in noi chipul lui Hristos, adevaratul Dumnezeu si singurul Mantuitor al lumii.
Stiinta si tehnica dovedesc ca se pot construi, cuputin efort, piramide si zgarie-nori. Factorii spirituali arata ca este cu mult mai greu a zidi o lume noua, o conceptie noua despre viata. Reorientarea gandirii umane, regasirea ordinii reale a valorilor si reactivarea resorturilor sufletesti sfinte este cel mai lung, mai greu si mai chinuitor act uman. Dar cu Dumnezeu toate sunt cu putinta.
Dumnezeu este realitatea care doare si umple de nadejde omul secolului XX. Nu putem continua fara Dumnezeu.
(din: Ioan Ianolide – “Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)
NOTA EDITORULUI (Razvan Codrescu):
* (In critica sa, nu lipsita de temei, autorul generalizeaza prea radical, caci au existat in secolul XX romanesc si destui ierarhi ortodocsi demni de toata pretuirea. Pentru perioada postbelica (desigur, cea mai contoversata), cf., intre altele, lucrarile recente ale istoricilor George Enache (Ortodoxie si putere politica in Romania contemporana) si Adrian Nicolae Petcu (coordonator si co-autor al volumului Partidul, Securitatea si Cultele: 1945-1989), aparute in 2005 la Ed.Nemira din Bucuresti. (N.ed.)
