Botezul unei fetițe la închisoarea Mislea

Lucrul în atelierul de cusături româneşti avansa. Loturi, loturi, costumele erau ridicate de căpitanul nostru care era cât se poate de mulţumit. Totul era executat exemplar şi cu multă economie de materiale faţă de ceea ce prevăzuse căpitanul. Economia realizată în special în mătase avea să rămână în magazia închisorii, pe căpitan nu-l interesa.

La un moment dat, din cauza indigoului cu care lucram mult, am făcut o serioasă infecţie la ochi, motiv pentru care am fost internată în infirmeria penitenciarului. A fost un moment foarte plăcut de relaxare: salonul curat, cu aspect de spital, grădiniţa din faţă plină cu flori, pinii din faţa izolatorului, tufele înflorite galben pe sub zidurile groase, totul era „altfel” şi mă făcea să mă simt ca într-o vacanţă.

Era o perioadă când sanitarul care conducea infirmeria era ajutat de doctoriţa din comună. Venea în anumite zile şi indica tratamentele care constau mai mult în odihnă şi o alimentaţie ceva mai bună pentru că medicamente nu prea erau. Doctoriţa era tare drăguţă şi omenoasă dar nu m-am putut apropia prea mult de ea. Avea ceva ce mie îmi era străin, o concepţie de viaţă croită după calapodul ateist al marxism – leninismului. Educaţia tinerelor cadre se vedea că nu era deloc lăsată la voia întâmplării şi dădea roade.

Ajutor, cu sfatul, mai primea sanitarul şi de la doctoriţele deţinute, care erau destule. Doamna P., soţia primului procuror, o evreică ce fusese condamnată în legătură cu deportările evreilor din Transilvania, hortystă, mi-a făcut chiar un mare bine. Mi-a extras pe viu nişte dinţi care mă chinuiau cumplit. Am suportat o durere acerbă dar scurtă şi am scăpat de cele lungi şi chinuitoare. Am scăpat şi de dinţi, dar oricum aveam să-i pierd în anii mulţi pe care îi aveam de executat.

O altă doctoriţă care se bucura de multă consideraţie în faţa lui Diri, doamna S., m-a revoltat adânc. Diri venise să vadă bolnavele şi asculta cu o totală aprobare teza doamnei S. cu privire la copiii care se nasc handicapaţi: ambele aveau admiraţie pentru spartani, care sacrificau de la naştere copii taraţi. Mă gândeam în sinea mea că în Sparta un Leopardi n-ar fi putut exista.

În acest moment se afla la infirmerie Olimpia P. care aştepta să plece la Văcăreşti pentru a naşte. La un consult doctoriţa dispensarului din comună m-a chemat şi mi-a dat stetoscopul să ascult bătăile inimii copilului ce stătea să intre curând pe poarta vieţii. M-au emoţionat până la lacrimi bătăile regulate ale inimioarei care-şi făcea de pe acum datoria. Ascultam misterul vieţii şi-mi spuneam că mie nu-mi va fi dată o asemenea bucurie.

Olimpia era sănătoasă şi la trup şi la suflet, aştepta cu speranţă naşterea copilului chiar în asemenea draconice condiţii. După naştere a revenit la Mislea.

Până la un an Zoe a trăit printre noi, fiind, după Sanda, a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe în braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare; ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină soeur Marghita a botezat-o, ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de satana şi m-am unit cu Hristos în numele ei. M-am gândit adesea că sunt o naşă ingrată pentru că nu puteam să-i urmăresc evoluţia decât în gând. Am întâlnit-o la Mislea, târziu, la sfinţirea paraclisului nostru. „Fina” mea era o doamnă în toată puterea cuvântului. Când am îmbrăţişat-o am simţit emoţia pe care am avut-o când i-am ascultat inimioara bătând la porţile vieţii.

(Aspasia Oțel Petrescu – Strigat-am către tine, Doamne)