Bunul început
Într-o Românie în care doar se supravieţuieşte, mi-am pus problema ieşirii din acest mare şi greu impas în care am ajuns, după aproximativ 21 de ani. Aproape cu toţii, suntem deja acaparaţi, mai mult ca oricând, de isteria din politica noastră de mahala, care a ajuns să aibă prioritate faţă de toate problemele noastre existenţiale. Într-atât suntem de bolnavi.
Comuniştii au săpat o groapă comună adâncă, în care au dat brânci poporului român, îngropat de viu în ţărâna nimănui. Tot acolo am rămas, căutând, pe bâjbâite, malul celălalt.
Românii nu-l mai pot evita pe Hristos, Cel adevărat, căzut cu ei în bezna din străfundurile gropii. Ca să putem scăpa din propria captivitate, trebuie să-i scoatem la lumină pe toţi mărturisitorii Lui Hristos, dar şi pe torţionarii lor, dintre care unii au avut destul timp să moară, liniştiţi, de bătrâneţe.
Drumul către normalitatea noastră începe cu rostirea adevărului despre victimele comunismului, ca politică de stat. Acesta este începutul bun, curat, pe care, cu naivitate, l-am tot aşteptat. Am, încă, nădejdea că într-o zi se va dezvălui istoria lor reală, scrisă fără cenzură şi distorsiuni. Dar nu o istorie de grup, aşa cum au fost condamnaţi şi exterminaţi, ci în mod individual, unul câte unul. Câte unul în fiecare zi, apoi iarăşi şi iarăşi, până când învăţăm. Ei trebuie să existe în noi, asemenea lui Eminescu. Să le redăm identitatea, pierdută în gropile comune. Lista lor este atât de lungă. Deocamdată, nu pot să spun despre ei decât că au fost preoţi, monahi, profesori, medici, ţărani, studenţi, chiar elevi. Cu toţii au avut vina verticalităţii umane.
Încă aştept să-i găsesc în manualele şcolare de istorie şi de literatură, ca să avem demnitate în faţa copiilor. Să fie canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, care nu va mai putea mult timp să-i ignore, pentru mântuirea poporului său român, sărăcit material şi moral, pe care spune că-l slujeşte. Să li se ridice, în centrul capitalei, un monument decent, fără alte orori plastice în jur. Deşi ei, modeşti, nu au vrut să fie prezenţi în vieţile noastre, trebuie să-i întâlnim în drumurile noastre cotidiene. Tot pentru a-i repeta, până la învăţare. În locul tristelor poveşti vulgare ale nunţilor cu manele, ale bacantelor măritate bine, care-şi împart fericirea, copiii şi averea sub ochii noştri, cel puţin televiziunea naţională are obligaţia de a ni-i arăta pe aceşti adevăraţi români, care, răbdători, stau, încă, ascunşi în beciurile istoriei. Numai în acest mod, ne vom redobândi sănătatea.
Nu cred că mai există vreo ţară în care să fi avut loc o asemenea jertfire întru Hristos. Ar trebui să fim fericiţi. Dar, în România încă se mai demolează biserici, cele din sufletele oamenilor. Cu toţii, însă, purtăm marea vină a ignoranţei.
Doar întoarcerea la creştinismul autentic ne va scoate la celălalt capăt al prăpastiei, de unde vom putea pleca, treji şi împăcaţi, pe calea cea bună. Să cerem, în mod insistent şi neobosit, să ni se spună. Alt început nu există, oricât am încerca.
(Daniela Panioglu, judecător – Ziarul Cotidianul)
martie 13, 2013 @ 4:07 pm
Vai torționarilor care au avut o viață liniștită până la adânci bătrâneți, pentru că o mai mare osândă vor lua!
Cred că pentru vindecarea neamului ar fi suficient să conștientizăm jertfa din perioada comunistă. Judecarea torționarilor cred că ar trebui să o lăsăm în mâna Domnului.