„Ca un apostol trecea din om în om spre a ne îmbărbăta” – Părintele Constantin Galeriu în lagărul de exterminare de la Coasta Galeș

Pe o vreme mohorâtă, rece și ploioasă, de parcă și vremea ne plângea de milă, tot noaptea, am fost încolonați câteva sute dintre noi și înglodați în drumurile desfundate am ajuns, nu știu după cât timp, în nou înființata colonie Coasta Galeș. Dacă memoria nu mă înșală, era pe la sfârșitul lunii octombrie sau începutul lunii noiembrie 1952. Imediat am fost repartizați în dormitoarele barăcilor de lemn, de câte 80 de priciuri suprapuse.

Ne-am aruncat puținele lucruri pe care le mai aveam cu noi și am ieșit de-ndată pentru a ni se face „numărul”, una dintre cele mai istovitoare și inutile operațiuni: ne încolonam, „pe câte cinci”, pe detașamente plasate în fața barăcilor, așteptam să treacă socotitorii de mai multe ori, până când rezulta cifra totală a deținuților. Îmi amintesc cu neplăcere că au fost situații, și nu puține, când acest „număr” nu ieșea bine, se repeta ore întregi, fie dimineața, fie seara. În noaptea aceea socotelile au ieșit repede, eram puțini, apoi am fost orânduiți într-un mare careu, din mijlocul căruia ni s-a adresat comandantul lagărului, despre care am aflat că se numea Borcea; acesta, după ce ne-a orbit cu un far sau cu o lanternă puternică, încercând să ne recunoască fețele, ne-a rostit un scurt și cuprinzător cuvânt, explicându-ne că am fost aduși la Canal pentru a ne ispăși păcatele săvârșite împotriva poporului, noi dușmanii înrăiți ai clasei muncitoare și că ne vom reabilita fie muncind fără crâcnire, fie murind cu sapa și târnăcopul în mâini. Ne-a mai atras atenția că Galeșul nu este un pension pentru domnișoare burgheze, că va trebui să ne supunem unei discipline de fier, că orice tentativă de evadare va fi pedepsită prin împușcare fără somație, că neîndeplinirea normei de muncă (opt metri cubi de pământ săpat) duce la neacordarea dreptului de a primi pachete, cărți poștale și vorbitor, iar la sfârșitul acestei încurajatoare puneri în temă, presărată cu amenințări și injurii, a ținut să ne asigure că puțini dintre noi se vor mai întoarce la casele lor. Cum s-a și întâmplat din păcate.

În continuare am fost siliți să îngenunchem și să ne descoperim pentru a fi tunși, ca oile, timp de ore întregi în ploaie și noroi. Dintre nenumăratele silnicii și batjocuri la care am fost supuși de-a lungul internării, aceasta mi s-a părut a fi cea mai înjositoare, cea mai greu de suportat, cea mai neomenească.

A doua zi, după numai câteva ore de odihnă, fiind cu neputință să doarmă cineva, am început programul de lucru de 12 ore (zece ore de muncă efectivă, fără pauze, și alte două deplasări dus-întors de la șantier), o săptămână de zi și una de noapte. Brigada în care fusesem încadrat efectua săpături în mal și încărca vagoane cu pământul rezultat, având de îndeplinit norma de exterminare de care am vorbit. Deși eram printre cei mai tineri, neobișnuit însă cu eforturile fizice și sleit de puteri, abia mă mai puteam mișca și cădeam adesea în leșin, pe care paznicii îl socoteau simulare, aplicându-mi pe loc sancțiuni drastice. Atunci și nu numai atunci am simțit sprijinul frățesc al celor din jur, mai ales al celor de la țară, învățați cu munca grea, care veneau rând pe rând și mă ajutau să-mi îndeplinesc „porția” de pământ.

Atunci am primit încurajările și mângâierile părintelui Galeriu, care ca un apostol trecea din om în om spre a ne îmbărbăta, părintele Galeriu care a fost în stare să se descalțe pentru a-și da bocancii unui bătrân bolnav cu picioarele sângerânde. Atunci și nu numai atunci mi-am dat seama că un neam blagoslovit cu asemenea fii nu poate să fie îngenunchiat și nici să piară vreodată.

(Mircea Ionescu-Quintus, Moara dracilor, Editura Ion Creangă, București, 1999, pp. 13-15)

Martor al acelorași evenimente, fostul deținut politic Sebastian Popescu relatează astfel gestul samarinean al părintelui Galeriu: „De la Cernavodă am fost transferat la Poarta Albă și apoi la Coasta Galeș, în toamna anului 1952. Aici erau niște barăci de lemn, neîncălzite, iar în curte noroiul trecea peste bocanci. Atunci l-am cunoscut pe părintele Galeriu, într-o împrejurare când la magazie ne-au schimbat bocancii rupți cu alții de la reforma armatei. Din întâmplare, părintelui Galeriu i-a căzut o pereche de bocanci de la vânătorii de munte, adică mai buni și mai solizi, iar unui țăran unii chiar mai răi decât cei pe care-i schimbase. Cu un gest creștinesc, părintele i-a dat bocancii lui și i-a luat pe cei răi.” (Sebastian Popescu, „Calvarul unui neînvins” în Simona Luncașu, Câmpinenii și închisorile lor, Editura Grafoanaytis, Ploiești, 2007, p. 47)