Ca un cerb…

„Cum doreşte un cerb 
     izvoarele de apă,
     aşa Te doreşte sufletul meu 
     pe Tine, Dumnezeule!...”
     (Psalm 41, 1)

Ca un cerb însetat de izvoare,
Te mistui în sufletul meu,
năzuind spre lumini viitoare
Te-adulmec prin noapte, mereu...

     Pe urcuşul de stânci colţuroase
     pipăi cu copita subţire,
     bănuiesc şi-alerg după miroase,
     gând-viu, însetat de iubire.

În poieni sau sub crengi, la răcoare, 
adormind, Te simţeam duios cânt,
adiind peste toate o boare...
Dar Te-ascunzi, ca sămânţa-n pământ!...

     Peste buza genunii, în bezne,
     peste culmea cu muchii de-argint,
     prin văzduh, Te-am cătat, ca-ntr-o iesle,
     să Te văd, să Te-aud, să Te simt!...

Printre tancuri, în joc de sidef,
Te-am pândit împletit din lumini...
Dar în fulger Te-ascunzi şi în ev,
scânteiere prin ochii senini...

     La pârâu, în genunchi, să Te beau,
     să-Ţi aud paşii lini peste undă...
     Nici în ape de Chipu-Ţi nu dau,
     toate apele ştiu să Te-ascundă!...

Nicăieri nu Te văd, fiindcă toate
sub eterna-Ţi Mărire le ţii
mai presus de pliniri şi izvoade,
eşti Stăpân peste lumi şi vecii...

     Din pământ, ca dorinţa din sânge,
     şi din ape, viaţă împins,
     din văzduh încercând a Te smulge, 
     în al Dragostei-Foc Te-am cuprins...

Eşti în mine ca astrul în rază,
ori parfumul luminii-n văzduh 
şi ca apa în care lucrează,
cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!...

     Spre Izvorul-iubirii curate
     năzuind, pui-de-cerb-însetat,
     m-am aprins nou luceafăr în noapte
     şi-n urcuş, din izvor, Te-am gustat!...