Călăi și sfinți

„Eu, Valeriu Oprişan, nu sunt nebun. Azi-noapte, când voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi Învierea temniţei. Am văzut pămân-tul deschizându-se şi înghiţind închisoarea.

Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere, am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul, a cres­cut asemenea unei flori. Când a ajuns mare, cât tem-ni­ţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt ne­bun. V-am găsit în biserică, rugându-vă. Catapeteasma era obiş­nuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred… Pe cine am vă­zut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe u­nii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfin­ţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pictaţi pe cei care ne hăituiesc sufletele. Nu erau toţi acolo. Unii erau cu voi. Hristos era răstignit între directorii închisorii. Moiş era pe crucea din dreapta, senin. Nu pot să uit pe­re­ţii cu sfinţi în zeghe. Nu pot să uit că pe feţele lor se citea iz­băvirea. Nu rezistăm degeaba.

Undeva, acolo sus, se scrie Patericul temniţelor…”

Cine și-ar fi putut imagina în acele clipe de prigoană că unii călăi vor ajunge sfinți până la urmă? Cine și-ar fi putut imagina în acele orori că Dumnezeu prin taina pocăinței va transforma turnătorii în mărturisitori, torționarii în mielușei, iar oamenii căzuți sub greutatea infernală a crucii „reeducării” vor fi ridicați până la cele mai înalte culmi ale sfințeniei și jerfei?

Prin îngăduirea celei mai cumplite prigoane din secolul XX iată care este cutremurătoare lecție pe care Dumnezeu Tatăl a dat-o umanității dezumanizate: și cei mai răi oameni pot ajunge sfinți dacă se vor întoarce la Hristos, Mantuitorul lumii.