”Călugărul ieromonah Valeriu Anania a înţeles chemarea şi a acceptat sacrificiul”
Regimul plănuise eliberarea anticipată a tuturor politicilor. Pentru asta îl trimisese aici pe Crăciun cu securiştii lui. Urma mai întâi o reeducare, măcar autodemascări totale, ca la Piteşti, dacă nu se putea şi schimbarea convingerilor, urmată de amnistiile şi graţierile din 1964. în cadrul acestei acţiuni era cuprinsă şi restabilirea fizică a supravieţuitorilor. Norocul meu.
Întrucât Aiudul l-am cunoscut numai din interiorul celulelor şi al camerelor de spital, nu ştiu ce fusese mai înainte în secţia unde ne-a băgat acum. Era o curte mare, înconjurată de clădiri, din care unele dădeau în aceasta. într-o parte a curţii se găseau câteva boschete ornamentale şi câteva bănci de odihnă.
Erau câteva camere de mărime potrivită, în care au fost cazaţi „pulmonarii”, şi o hardughie, probabil o fostă magazie, înaltă de încă trei sau patru rânduri de paturi de fier suprapuse. Aici am fost cazaţi cei cu tuberculoze extrapulmonare. Cei mai tineri şi mai uşor bolnavi (vedeţi că am rămas tânăr!) am ocupat paturile de la înălţime. Eu la etajul II şi, din întâmplare, deasupra mea s-a urcat părintele Valeriu Anania, cu care fusesem contemporan la Universitatea clujeană, dar pe care acum nu l-am mai cunoscut, fiind fără barbă, căci în puşcărie aceasta era interzisă. Or, eu îl cunoscusem ca faţă bisericească, purtând şi acesta podoabă. […]
Când mă chinuiam din zori cu arpacaşul, cu cele puţine lumeşti care le aveam la îndemână, părintele Anania, cel din patul de deasupra mea, se scula şi mai de cu noapte şi se ocupa de cele spirituale şi de creaţii literare. Întins pe spate, cu mâinile făcute cruce sub cap, „scria” în minte versuri după versuri, ieşind din acest dublu efort intelectual şi de creaţie şi de reţinere piesa de teatru Steaua zimbrului. După dejun, când ne strângeam în micul părculeţ, ne desfăta sufleteşte cu scenele scrise în zori, în versuri alexandrine clasice, cu rimă bogată, pline de figuri de stil, de sentinţe şi de maxime. Poetul urmărea pe auditoriu efectul realizat, între ascultători fiind şi oameni de cultură, ca scriitorul Nicolae Porsena, Dan Lăzărescu, avocatul Caftangioglu, dr. Diaconescu şi alţii. […]
După terminarea acestor mii de versuri, poetul şi dramaturgul Anania a purces la o nouă piesă în versuri. Meşterul Manole, dar pe aceasta eu n-am mai ascultat-o până la capăt, căci am fost mutat de aici. Cum subiectul mai fusese tratat şi de alţi dramaturgi, între care şi de Blaga, trebuia atenţie mare, pentru a realiza originalitatea. Când am citit, după eliberare, şi această piesă, am văzut că a reuşit ce şi-a propus. Manole al său nu seamănă cu al celorlalţi. […]
Poetul aborda însă şi genuri mai facile, cum este fabula, reuşind, ca fost student la medicină, să personalizeze părţi ale corpului omenesc. Le-a intitulat Fabule Agrippine, pornind de la fabula lui Menenius Agrippa, când cu răscoala plebeilor de pe Muntele Sacru. Am reţinut numai conţinutul uneia, în care eroul este cordul, cu şuvoiul de sânge care-l străbate, dar din care nu primeşte pentru sine decât o şuviţă, câtă se scurge prin coronare. Morala fabulei este pentru casieri.
Adevărate delectări le-a constituit reproducerea integrală a altor două piese de teatru în versuri, pe care le scrisese încă fiind afară: Mioriţa şi Du-te Vreme, vino Vreme. Memoria deosebită a autorului ne-a oferit satisfacţia ascultării integrale a celor două piese, cu nuanţările dorite de el însuşi. Descopeream un mare scriitor. […] Părintele Valeriu Anania fusese bun prieten cu Todor Arghezi, despre care a şi publicat după eliberarea sa amintiri. Mi-a povestit şi mie unele, nu mai ţin minte dacă publicate sau nu.
Părintele fiind vâlcean, era apropiat de Patriarhul Justinian Marina. Lucra la Patriarhie şi fusese lector la cursurile de orientare a clerului, care se ţineau la Curtea de Argeş. Odată s-a întâlnit cu reprezentantul Resortului Cultelor din guvern, avocatul Vasile Pogăceanu, Acesta fusese prefect la Cluj, în 1946, când a avut loc greva studenţească. în vârful acesteia se găsea vicepreşedintele Centrului Studenţesc „Petru Maior”, studentul medicinist din anul II Valeriu Anania. Pogăceanu cunoscuse personalitatea ieromonahului şi i-a cerut Patriarhului să-l schimbe, să nu mai fie într-un serviciu unde vine în contact cu oamenii. Înalta şi preasfinţita faţă nu a avut încotro şi l-a schimbat, dar nu a vrut nici să-l piardă, l-a numit bibliotecarul Patriarhiei. Aici, omul de cultură s-a simţit în largul său. Îl vizita la bibliotecă şi Arghezi. […]
Prieten literar îi fusese şi maestrul său în ale Anatomiei, profesorul nostru de la Cluj, Victor Papilian. Când tânărul călugăr venise student la Cluj, venise cu tot bagajul său literar şi s-a alăturat Cenaclului literar al cunoscutului om de ştiinţă şi scriitor clujean. Pentru Victor Papilian au început însă curând zilele amare. A fost mai întâi scos din Universitate şi din viaţa publică şi persecutat pentru prietenia sa cu Titel Petrescu, liderul social-democraţilor independenţi. Au urmat apoi pentru acesta ani de recluziune, fără sentinţă judecătorească. Când a revenit, ilustrul profesor era deja obosit şi bolnav, iar prietenii i se împuţinaseră. Între cei rămaşi, Valeriu Anania, statornic în dragoste şi respect. Pe dânsul l-a şi desemnat scriitorul Victor Papilian ca executor testamentar al operei sale literare.
Din amintirile noastre comune erau şi evenimentele din primăvara 1946. Le-am retrăit, căci făceau parte din zbuciumaţii noştri ani universitari. Nu am să descriu toate evenimentele care au dus la încordarea relaţiilor dintre români şi conaţionalii noştri maghiari. Aceştia mai deţineau încă în Cluj multe din pârghiile puterii locale, la primărie, la partid, în marile întreprinderi economice, între care şi la ”Dermata”.
După recunoaşterea drepturilor noastre asupra Ardealului de Nord de către Conferinţa de Pace de la Paris, reacţiunea şi iridenta maghiară au căutat noi forme, mascate, ca să ne lovească. Le deschiderea oficială a campaniei electorale pentru alegerile din noiembrie 1946, un grup de studenţi, între care majoritatea naţional-ţărănişti, au făcut un scurt miting prin centrul oraşului, cu lozinci ca ”Jos teroarea” şi ”Trăiască Iuliu Maniu”. Ajunşi în Piaţa Libertăţii – cea cu Catedrala Romano-catolică Sf. Mihai şi cu Statuia lui Matei Corvin, dar şi cu sediul P.C.R. -ului pe o latură a pieţii şi al Confederaţiei Sindicatelor au pus portretul lui Iuliu Maniu pe parterul clădirii în care se găseau la etaj sindicatele, de fapt un manifest electoral, cu portretul liderului partidului lor.
Era pe la ora 6 după-amiaza zilei de 26 (sau 27) mai. La uzinele ”Dermata” a început să sune sirena, care se auzea peste tot oraşul. Nimeni dintre studenţi nu ştiam de ce. Uzina la ora aceea era exclusiv maghiară, intenţionat, printr-un exclusivism etnic care românilor le-ar fi fost reprobat. S-a strâns maghiarimea, au umplut câteva autocamioane şi au venit în centru, ca sa apere – chipurile – democraţia cea nouă şi un sediu muncitoresc atacat de huligani.
Până să ajungă ei în piaţă, studenţii spuseseră ce aveau de spus paşnic, nu vătămaseră pe nimeni, nu atacaseră fizic nimic şi au plecat pe la casele lor. Cei de la ”Dermata” nu aveau practic cu cine să se mai bată. Dar scenariul era ca ei să-i bată pe studenţi, să-i intimideze, acum la începutul campaniei electorale. S-au dus la Căminul studenţesc ”Avram Iancu” din apropierea pieţii, pe care îl considerau sediul ”reacţiunii” române şi au început mitingul lor, dar nu numai cu lozinci paşnice, ci cu bolovani şi ciomegele cu care veniseră pregătiţi, în cadrul noilor lor concepţii despre democraţie.
Au spart geamurile căminului. Asediaţii s-au baricadat, blocând uşa parterului şi grilajul din capul scărilor cu paturi şi mobilier din dormitoare. Cu ajutorul unor studenţi maghiari de la un cămin vecin au spart o uşă din spate, cea de acces pentru aprovizionarea cantinei (uşa aceasta era făcută în grosimea vechiului zid al cetăţii medievale a Clujului, zid care mărginea curtea căminului). Au devastat întregul parter şi subsolul în care se găsea cantina studenţească.
Străzile care încadrau căminul – căci acesta era pe colţ – erau pline de atacatori, care se mai sporiseră şi cu alţi conaţionali de-ai dermatiștilor. Vacarm, huiduieli, bombardament continuu asupra căminului cu corpurile contondente găsite şi aduse. Din greşeală au spart şi un geam de la clădirea de alături, unde se găsea poşta de etapă a trupelor sovietice. Ivanul de la poartă, văzându-se şi el agresat, a început să-i zică şi el la ”balalaică”. La auzul focului automat, agresorii s-au retras. Cum cei din cămin erau puţini – mulţi plecaseră la teatru, unde era un spectacol al unei trupe bucureştene aflate în turneu la noi – au aruncat şi ei în stradă cu ce-au găsit la îndemână, sticle de apă, ţigle smulse din acoperişul mansardei, căci şi acolo se locuia, ba au aruncat sertare de noptiere şi chiar noptiere. Au rezultat victime din partea atacatorilor, se vorbea apoi că ar fi fost vreo 60, şi acestea au fost duse la Spitalul evreiesc, care era pentru ei mai ”democratic”, aliat cu aşa-zişii democraţi de la ”Dermata”.
Din Mănăştur s-a strâns populaţia românească şi studenţii agronomişti şi au plecat către cămin, să despresureze pe studenţi. A intervenit armata, barând calea coloanei de manifestanţi români (unde or fi fost aceste trupe când au venit ungurii către centrul oraşului?) şi poliţia chestorului Crăciun, actualul comandant al Aiudului.
Poliţiştii au arestat 28 de studenţi de pe marginea coloanei, care se îndrepta către centrul oraşului pe Calea Moţilor. A doua zi dimineaţa, studenţimea s-a adunat în piaţeta din faţa căminului. Acesta arăta dezolant, cu geamurile toate sparte – dar toate – de pietre, ciomege şi chiar de gloanţele trase de paşnicii noştri concetăţeni. Cantina era cu toată vesela spartă, camerele devastate, în totală stare de nefuncţionare. Grupurile sanitare, toate instalaţiile electrice – deteriorate complet. La ferestre au apărut oratorii noştri, oratorii zilei. Între ei şi vicepreşedintele Centrului studenţesc ”Petru Maior”, Valeriu Anania. Preşedintele, student din ultimul an de la Medicină, n-a vrut să se implice, fiind intern la Clinică. […]
A ieşit la fereastră şi a încercat să vorbească şi decanul de la Litere, prof. univ. Constantin Daicoviciu, dar fiind trecut la comunişti, a fost fluierat şi nu a putut vorbi. La ora aceea, cu toată valoarea sa profesională, datorită atitudinii politice pe care a luat-o nu mai avea nici un ascendent asupra studenţilor. […]
La balconul clădirii a urcat şi primul procuror al oraşului, care s-a prezentat că se numeşte Pop (boala mea, am uitat prenumele) şi a spus că ni se alătură în demersul nostru către Ministerul de Interne, că în seara precedentă asistase din stradă la atacarea Căminului şi auzise lozincile şovine strigate în maghiară, din care ne-a reprodus una, mai întâi în limba atacatorilor, şi apoi tradusă în limba noastră: „Vrem sânge de valah”!
Era vorba de un om al justiţiei, care lua atitudine publică într-o cauză care devenise a românilor în general, nu numai a studenţilor.
Conducătorul delegaţiei de studenţi care trata cu prefectul Vasile Pogăceanu era acelaşi Valeriu Anania. Am spus mai înainte că cei doi se vor mai întâlni, în alte funcţii, la Patriarhie. Studentul-călugăr era neînfricat, avea o vorbă răspicată, o privire vie, pătrunzătoare, care răzbătea din faţa încadrată de o bogată barbă rituală.
În altă zi a urmat la Colegiul Academic o şedinţă pentru a delibera, mai bine zis pentru a declara greva noastră. A vorbit şi prorectorul Universităţii cu o moţiune din partea Senatului universitar, adresată guvernului României şi tuturor universităţilor din lume, prin care protesta
împotriva barbariei săvârşite şi a distrugerii patrimoniului încredinţat pentru instruirea studenţilor români. Greva s-a votat. […]
Spiritele se încinseseră. Părintele Anania, preşedintele nostru ad-interim, fusese pus în urmărire şi trăia ascuns în Mănăştur. De acolo dădea comunicate care se afişau la Universitate, despre mersul evenimentelor. S-a convocat după câteva zile o adunare a studenţilor, care a devenit o şedinţă maraton, cum se spune astăzi, căci a durat de dimineaţa până seara, 9 ore. Sala Colegiului Academic şi foaierul erau înţesate de studenţi. N-au încăput mai mult de 2.500 şi mulţi aşteptau în stradă. Se dezbătea continuarea grevei. Părintele spunea că nu am mai câştiga, dacă am continua-o, scopul de protest şi de alarmare a opiniei publice asupra agresiunii a fost atins şi lăsa să se înţeleagă că s-ar retrage. Dar sala îl aclama şi dorea ca el să ne fie în continuare conducător: Cu dumneata am început, cu dumneata vrem să mergem mai departe! Noua sa atitudine de renunţare la grevă se datora şi în urma consfătuirii sale cu Cornel Pop, lucru care îl ştiam, la vremea respectivă, chiar de la Pop. […]
După toată atmosfera din Cluj, când s-a pus problema la vot, majoritatea a votat pentru continuarea grevei. Părintele Anania, şi acum când retrăiam toate aceste evenimente peste care trecuseră deja 15 ani, zâmbea la gândul deghizării sub care a reuşit să intre şi să iasă din sală la acea şedinţă maraton, afară urmărindu-l oamenii chestorului Crăciun, cel în mâinile căruia ajunsese acum.
Studenţimea clujeană, fidelă cântecului nostru străbun de libertate, l-a voit în fruntea noastră: „Preoţi cu crucea-n frunte,/ Căci oastea e creştină./ Deviza-i libertate / Şi scopul ei prea sfânt”. (Versuri ce nu se mai cântă astăzi, deşi fac parte din Deşteaptă-te, Române!)
Călugărul ieromonah Valeriu Anania a înţeles chemarea şi a acceptat sacrificiul. Căci a fost printre foarte puţinii exmatriculaţi, întrerupând aproape de jumătatea drumului o carieră pe care şi-o dorea, dintr-o vocaţie creştină. Iată omul despre care am spus că retrăiam acum anii tinereţii sale militante de atunci şi care plătea nu numai cu pierderea profesiunii dorite, dar şi cu libertatea, pentru lupta lui din anii tineri. Fără doar şi poate că lupta aceea a atârnat în cumpăna justiţiei comuniste, care l-a osândit atât de aspru şi l-a ciomăgit cu atâta ură, de i-a băgat boala în oase. N-am redat în întregime cele ce s-au petrecut atunci, numai cât am socotit că este necesar pentru întregirea portretului său.
Colonelul Crăciun a început să-l cheme la discuţii în cadrul reeducării iniţiate şi nu ştiu ce s-a mai petrecut cu dânsul, căci nu am stat prea mult aici. Până la urmă Crăciun a reuşit însă să-l atragă de partea lui1.
(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)
1. Într-adevăr, părintele Bartolomeu a avut o cădere în timpul reeducării de la Aiud, ajungând conducătorul unui club de reeducare, dar despre aceasta se cade să vorbim cu multă delicatețe de suflet. Dealtfel, în reeducare, fie cea de la Pitești, Gherla sau Aiud, au fost destule cazuri de mărturisitori și martiri care s-au clătinat și au căzut pe drumul golgotei lor dar s-au ridicat mai puternici și mai luminoși. Nu căderile i-au caracterizat pe toți aceștia ci verticalitatea de lungă durată. La fel este și vlădica Bartolomeu.