Calvarul familiei Pillat

Destinul lui Dinu Pillat, condamnat de comunişti la 25 de ani de închisoare în celebrul proces al intelectualilor, este o piedică în calea celor care se refugiază doar în prezent. Alungat de la catedră, după ce manuscrisele romanelor sale au fost confiscate de Securitate, bătut crunt în temniţă, Dinu şi-a dorit ca la eliberare să lucreze într-o grădină de flori. Întâlnindu-l întâmplător pe stradă pe fostul său torţionar, Dinu Pillat i-a spus, simplu: „Te iert”. Câţiva ani mai târziu, călăul avea să îşi pună capăt zilelor. Mama lui Dinu Pillat a fost închisă în 1949 şi apoi a avut cinci ani domiciliu forţat la Miercurea Ciuc.

Într-un bloc de zece etaje din cartierul Drumul Taberei al Capitalei, camera de lucru a lui Dinu Pillat a rămas neschimbată, la peste trei decenii de la moartea sa. Scriitorul, fiul poetului Ion Pillat, s-a mutat în acest imobil în anul 1970, împreună cu familia, după ce prigoana comunistă, care l-a târât prin închisori, se mai domolise. „Tata a fost asemeni unui copac pus să crească într-un ghiveci de flori. Ar fi trebuit să ajungă un mare scriitor dacă vremurile ar fi fost altele, dacă Securitatea nu i-ar fi pierdut manuscrisele. Nu cred că suferinţele familiei mele au fost în zadar. Eu cred în cursă lungă a destinului, nu în cea scurtă, omenească”, spune Monica Pillat, fiica lui Dinu.

În camera de 20 de metri pătraţi se află strânse lucruri vechi, dar pline de bun-gust, fotografii, manuscrise, mobilă din alte vremuri, tot ceea ce a mai rămas palpabil din averea unei familii care îşi trage rădăcinile din cele ale Brătienilor şi al cărei destin zbuciumat a început în seara zilei de 17 aprilie 1945, când se stingea din viaţa poetul Ion Pillat.

„Blestemul familiei”

Născut în 1921, Dinu Pillat era unul dintre cei mai promiţători tineri ai generaţiei care avea să ajungă la maturitate imediat după al doilea război mondial. Absolvise Facultatea de Litere şi Filosofie şi scria la renumite reviste ale vremii. În 1947 şi-a susţinut doctoratul sub îndrumarea lui George Călinescu. Pentru puţină vreme avea să fie angajat ca asistent la catedra de „Istoria literaturii”. După ce comuniştii au aflat că străbunicul său era Ion Brătianu, l-au dat afară.

Ani de zile a lucrat în condiţii mizere pentru a-şi întreţine familia. În timp ce era angajat la „Cooperativa de praf de sânge”, a fost nevoit să vândă o parte a bibliotecii şi unele opere de artă. Bolnav de tuberculoza pulmonară, de pe un pat de spital, a tradus din limba germană poeziile lui Rainer Maria Rilke. „Nu te lăsa despărţit de Mine / aproape este țara pe care ei o numesc viaţă / Ai s-o recunoşti după gravitatea ei. / Dă-Mi mâna”, scria poetul ceh de expresie germană în tălmăcirea lui Dinu. Târziu, după Revoluţie, cele 29 de poeme aveau să fie strânse într-un volum de soţia sa, Cornelia, şi publicate sub titlul „Exerciţii de supravieţuire”. „În acest poet, tata şi-a găsit suportul spiritual şi estetic de care avea nevoie pentru a nu sucomba după venirea comuniştilor”, spune Monica Pillat.

„După eliberare, tata ar fi dorit să intre la mănăstire”

– România liberă: Ce motive a invocat Securitatea pentru arestarea lui Dinu Pillat?

– Monica Pillat: Tata lucra de mult timp la un roman intitulat „În aşteptarea ceasului de Apoi”. Teza lui era că mişcarea legionară nu a fost alimentată din Germania, ci din Uniunea Sovietică. Tata credea că romanul va marca o schimbare în literatura română. Nu a marcat decât una teribilă în propriul destin. În ‘58 a citit pasaje din carte unor prieteni din cercul său, printre care lui George Călinescu sau părintelui Andrei Scrima. Ulterior, criticul a susţinut că nu ştie de manuscris, dar cred că mai degrabă i-a fost teamă să recunoască.

Cineva a dus vorba la Securitate…

Probabil că printre prietenii lui existau şi oameni mai puţin loiali. Din dosarele de la CNSAS am aflat că Dinu a fost urmărit din 1955, iar eu de la 9 ani. Poate unele convorbiri despre carte au fost interceptate. Le trebuia, de fapt, un pretext, ca să îl închidă. La percheziţie, securiştii au luat lucrările pe care le-au găsit în sertarele biroului. Ulterior, sub presiunea bătăilor din închisoare, tata a recunoscut că romanul se afla ascuns în pod. Acesta a fost unul dintre principalele capete de acuzare din procesul care a urmat. Manuscrisul a fost declarat pierdut ca probă la dosar încă din 1964. Mă gândesc că cineva şi-a putut însuşi pasaje din această operă.

A mai fost acuzat că a făcut publică o scrisoare…

Este vorba de o scrisoare trimisă de Emil Cioran lui Constantin Noica. Filosoful a arătat-o şi altor prieteni, apoi a circulat în epocă. Cineva a bătut-o la maşină şi, în final, o cunoştinţă a adus-o în cercul de prieteni ai tatălui. Mama mi-a spus că scrisoarea era complet inofensivă şi se vroia un semn din partea cuiva demult plecat. În momentul în care Noica a fost arestat, părinţii mei au ştiut că acea scrisoare se va întoarce împotriva lor.

– Presimţeau?

Da, pentru că toţi prietenii lui fuseseră deja arestaţi. Dinu a fost ridicat de Buna Vestire, pe 25 martie 1959. S-a urmărit lichidarea unei elite care forma gândirea bună şi liberă a României. Procesul Noica – Pillat a fost numit al intelectualilor.

„Pot să iert un om care îşi cere iertare”

– Ce s-a întâmplat după eliberare?

În închisoare, Dinu Pillat a rezistat datorită credinţei. După ce a ieşit din închisoare, el şi-ar fi dorit să intre într-o mănăstire precum Nicolae Steinhardt, care s-a botezat la îndemnul tatălui meu. Pentru că nu se putea desprinde de familie, i-a spus mamei că doreşte să devină paznic într-o grădina publică. Vroia să stea departe de viaţa pe care a trăit-o. Nu a mai dorit să termine nici un roman. Îi era teamă ca familia să nu păţească ceva. S-a rezumat la traduceri, antologii şi critică literară. S-a simţit foarte vinovat faţă de prieteni şi faţă de noi, deşi nu avea nici un motiv. El a spus că dacă ar putea scrie prin ce a trecut în detenţie ar trebui să fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut să-l citească după eliberare a fost romanul „Amintiri din casa morţilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: „Asta e apă de roze faţă de ce am trăit noi în puşcărie”. Tata a murit, prea tânăr, de cancer, în 1975.

– Cum se vede rezistența anticomunistă?

Martirii luptei anticomuniste sunt uitaţi cu bună ştiinţă. Memoria este incomodă pentru cei care continua să se bucure de vechile favoruri. După ce tata s-a întors din închisoare s-a întâlnit pe stradă cu fostul său torţionar, care îl bătuse şi îl umilise groaznic. Tata i-a zis atât: „Te iert”. Ulterior, torţionarul s-a sinucis. Probabil că rădăcinile acelei epoci sunt foarte puternice şi astăzi şi de asta se recurge la memorie atât de rar.

– Puteţi ierta?

Pot să iert un om care îşi cere iertare. Dar cum să iert nişte oameni care întorc spatele trecutului? Eu cred însă că aceia care se refugiază numai în prezent se înşală. Trecutul îi va ajunge din urmă. Mama a trecut prin momente dificile după moartea prematură a tatei. Pentru că Dinu Pillat venea dintr-o familie rafinată, de mari boieri, mama îi spunea, glumind, că între ei există o diferenţă de 100 de ani. Dumnezeu a vrut ca mama să mai recupereze ceva din această diferenţă şi i-a supravieţuit tatălui trei decenii.

„L-am aşteptat doi ani, o să-l mai aştept 23”

”Tata a fost condamnat mai întâi la moarte, fiind acuzat de înaltă trădare şi de conspirare împotriva regimului. Apoi, pedeapsa i-a fost comutata la 25 de ani de muncă silnică. În 1960, mama a fost chemată, împreună cu celelalte soţii de deţinuţi la Securitate, unde li s-au comunicat pedepsele soţilor. Ofiţerul i-a spus mamei: „Ce o să vă faceţi acum, că soţul v-a fost condamnat la 25 de ani?” Mama i-a răspuns: ”L-am aşteptat doi ani, o să-l mai aştept 23”. Eu nu ştiam ce se întâmplă cu tata, dar, într-o noapte, aveam 11 ani, am visat că l-au condamnat la 25 de ani. I-am spus mamei şi ea s-a speriat. M-a întrebat cine mi-a spus. La liceu, nu am fost primită să dau examen de admitere, deşi învăţam foarte bine. În toamnă m-au lăsat să intru la o şcoală, aflată foarte departe de casă, la Bariera Vergului. Din fericire, cei mai buni profesori, îndepărtaţi de la liceele bune din oraş, predau acolo”, spune poeta şi anglista Monica Pillat.

(Petre Bădică – Ziarul România Liberă)