„Calvarul româniei creștine” – Interviu cu scriitorul Sergiu Grossu

L-am regăsit pe scriitorul şi marele luptător creştin Sergiu Grossu, după câţiva ani de la ultimă întrevedere, retras într-un apartament din zona Parcului Tineretului, Bucureşti, revenit definitiv în ţară (după 27 de ani de la exilul său în Franţa). De când s-a reîntors, îşi gospodăreşte cu maxim folos clipele de linişte ale celor 86 de ani ai săi, pentru editarea în româneşte a numeroaselor cărţi şi manuscrise aduse în România, cu concursul solidar al unor rude devotate. Recent, Editura Vremea i-a reeditat volumul sau de căpătâi, „Calvarul României creştine”, adevărata Evanghelie a martirajului Bisericilor româneşti, în timpul regimului comunist, rechizitoriu riguros documentat împotriva „caracterului nefast” al relaţiilor Stat-Biserică, în anii dictaturii comuniste. […]

Scriitorul, creştinul luptător Sergiu Grossu este omul care are viziunea de ansamblu asupra infernului pe care l-au traversat Bisericile României în anii comunismului. Fiind blindat de dovezi documentare, poţi să-i adresezi toate întrebările despre sensul neliniştitor în care evoluează actuala ierarhie a BOR, rămasă aceeaşi şi după 1989, de restaurare şi recosmetizare a colaboraţionismului din anii tristei dictaturi comuniste.

Întrebările dure care pot fi puse pe această temă îşi află, însă, răspunsul în cartea-dinamită „Calvarul României creştine”, alături de cutremurătoarele dovezi de eroism, demnitate şi rezistenţa morală în fata opresorului ateu. Lăsăm cititorilor cărţii surpriză de a afla singuri toate acestea. Am preferat, în interviul care urmează, să descoperim ceva cât de puţin din omul Sergiu Grossu, din tăria şi fragilitatea sa.

– Domnule Sergiu Grossu, care e istoria cărţii dvs. „Calvarul României creştine”? Cum aţi ajuns la acest „testament” al suferinţei creştine româneşti?

– În 1969, am plecat din ţară, în Franţa, după o condamnare de 12 ani, din care am făcut doar câţiva. După ce-am ieşit din puşcărie, n-am mai putut face nimic în ţară. În plus, au vrut să mă racoleze ca informator al Securităţii şi să mă infiltreze în „Oastea Domnului”, după ce am fost condamnat tocmai pentru activitatea religioasă în această mişcare ortodoxă de trezire creştină, iniţiată de preotul Iosif Trifa, în 1923, şi înăbuşită de ierarhia ortodoxă a vremii, iar apoi de regimul comunist. În Franţa, am început să editez, împreună cu soţia mea, Nicole Valery Grossu, revista lunară „Catacombes”, în care publicam informaţii şi documente despre persecuţiile creştine din ţările comuniste.

– De unde vă procuraţi documentele? Cum ajungeau la dvs.?

– „Catacombes” a făcut vâlvă mare şi s-a impus ca prima revistă din Occident consacrată persecuţiei religioase din ţările comuniste. Avea ca subtitlu „Mesager supraconfesional al Bisericii Tăcerii”. Mai existau buletine de 4 file ale Misiunilor creştine pentru „Bisericile Tăcerii” (aşa erau numite cultele persecutate de regimurile comuniste), care puneau accent mai mult pe ajutorarea financiară a celor persecutaţi.

– Bănuiesc că aţi scos aceasta publicaţie cu mari riscuri pentru familia dvs.

– Am fost ameninţat de nenumărate ori, de tot felul de indivizi, care-şi luau întotdeauna nume româneşti.

Înfeudarea clerului

– Aceste documente primite cu multe riscuri, de-a lungul anilor, şi publicate în „Catacombes”, le-aţi valorificat în „Calvarul României creştine”?

– Primeam documente, în special, din URSS. Publicaţia noastră se făcuse cunoscută, având şi o activitate radiofonică consecventă. Aveam o emisiune realizată prin Radio Transeuropa Lisabona. Primeam reviste samizdat, publicaţii clandestine în care se spunea ce se întâmplă în toate cultele creştine din ţările comuniste. Foarte activi – îmi amintesc acum – erau baptiştii persecutaţi din URSS.

– Dar mărturiile teribile asupra persecuţiilor anticreştine din România comunistă cum le primeaţi?

– Fie veneau la Europa Liberă, fie prin turiştii care ajungeau în Occident, majoritatea neoprotestanţi.

– Sintetizând volumul dvs., care ar fi imaginea de ansamblu pe care o transmit documentele prezentate, asupra colaborării Bisericii cu statul, în perioada comunistă?

– Am arătat în cartea mea ce s-a întâmplat, apărând adevărul. Înfeudarea Bisericii idealurilor fundamentale ale „epocii Ceauşescu” atinge, prin comportarea dezonorantă a ierarhilor săi, sărăcia morală, dacă nu laşitatea şi sclavia. Dovadă, şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată centenarului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane. În prezenţa preşedintelui Departamentului Cultelor, Ion Cumpănașu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Teoctist, a copleşit cu elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România, exclamând: „În aceste clipe aniversare, gândurile noastre se îndreaptă spre Excelenţa Voastră, pentru a ne exprima recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Romane şi altor culte din ţara noastră şi angajamentul ferm al nostru al tuturor – ierarhi, cler şi credincioşi – de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii”.

La închiderea acestei şedinţe ruşinos memorabile, patriarhul Iustin, în numele membrilor Sfântului Sinod, al reprezentanţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, a dat citire unei lungi telegrame al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Pentru cititorul cărţii, este de ajuns să se aplece asupra joasei linguşeli pe care am arătat-o, pentru a-şi da seama, în acelaşi timp, de geneza calvarului României creştine şi de cauzele derutantei sale complexităţi.

– Trebuie să recunosc că dvs. folosiţi şi în scris, şi în dialogul nostru cuvinte foarte dure la adresa celor care au colaborat cu regimul comunist.

– Da, dar să nu uităm că aceleaşi cuvinte grele sunt folosite în Evanghelie, la adresa ispititorilor. Ce-i spunea însuşi Mântuitorul Iisus apostolului Petru, într-o anume împrejurare concretă: „Înapoia mea, Satano!” De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, persecutat chiar de Biserica sa, are cuvinte foarte aspre la adresa persecutorilor!

Ierarhi promovaţi pe criterii de docilitate

– În acest moment, Sf. Sinod face eforturi mari să restaureze imaginea patriarhului Justinian Marina, foarte deteriorată de colaborarea sa cu regimul comunist. Controversatul patriarh a avut, din punctul de vedere al cărţii dvs., un rol salvator în Biserică sau destructiv?
– În prima perioadă a sa, stalinista, comunismul a fost foarte agresiv în ceea ce priveşte persecuţiile creştine. În Rusia, s-au închis şi s-au demolat biserici, au fost omorâţi preoţi, a fost prăpăd mare. După moartea lui Stalin, a venit Hruşciov care a denunţat crimele staliniste. Nu mai aveau nici un interes să demoleze sau să închidă biserici şi să omoare preoţi. În această a doua fază comunistă, regimul a căutat să-i folosească pe ierarhi şi preoţi, în mod diabolic, subordonându-i propriei propagande atee.
– Dacă ierarhia noastră n-ar fi colaborat, credeţi că s-ar fi închis bisericile, cum se susţine acum?
– Între timp, se semnase deja Acordul de la Helsinki, conform căruia Ceauşescu însuşi era de acord cu libertatea religioasă din România a celor 14 culte recunoscute legal. Evident că n-o respectă şi toată activitatea propagandei comuniste era să înşele Occidentul.
– Şi atunci, de ce credeţi că au colaborat?
– Toată ierarhia veche a Sfântului Sinod interbelic a fost înlăturată de comunişti, noii ierarhi fiind promovaţi pe criterii de docilitate faţă de regimul care a ocupat România, prin fraudă electorală din 1946. Mitropolitul Moldovei şi patriarhul de atunci au fost ajutaţi să moară la timp, la câteva luni unul după altul, că la puţin timp să le poată lua locul Justinian Marina. Cât eram în Franţa, am primit din SUA informaţii cutremurătoare despre felul cum a murit patriarhul Nicodim Munteanu, teolog de talie europeană, împotriva căruia Justinian Marina pornise o furibundă campanie de presă, pentru a-l compromite cu ajutorul comuniştilor. Conform informaţiilor pe care le-am primit, l-au dus pe patriarhul Nicodim cu maşina „să ia aer”, l-au aşezat pe zăpadă şi l-au lăsat de dimineaţă până la ora 16, după-amiaza. În noaptea aceea a şi murit. În tot acest timp, când noii ierarhi se bucurau de libertate, aveau la dispoziţie maşini, bani, privilegii, închisorile comuniste erau pline cu mii de preoţi arestaţi şi torturaţi pentru credinţa în Hristos şi rezistenţa lor morală împotriva ocupantului ateu al României. În timp ce aceştia erau măcinaţi în închisori, ceilalţi urcau în funcţii.

Am luptat lupta cea bună

– Iar acum susţin că ei sunt cei ce au opus rezistenţă! Dvs. înşivă, dle Sergiu Grossu, aţi fost închis pentru activitatea dvs. religioasă în „Oastea Domnului”, interzisă de noua ierarhie colaboraţionistă, şi aţi suferit pentru credinţă. După atâţia ani, vă mai amintiţi ceva din anii de închisoare?

– Aşa ceva nu se uită niciodată. Lucram la stuf, la închisoarea Periprava. Ne sculau dimineaţa, la 7, şi ne duceau la stuf pe braţul Chilia. Stuful se recolta mai ales iarna, când bălţile Dunării erau îngheţate. Într-un an, ne-au dus la stuf a doua zi de Crăciun. Coseam stuful cu tarpoanele (un fel de seceri). Dar pe la ora 9, se dezgheţa Dunărea şi eram obligaţi să stăm în apă rece până la orele 16-17 după-amiaza. Partea grea era să cărăm snopii mari de stuf, fiecare de 40-50 kg. Am lucrat la stuf până în 15 martie. Într-o dimineaţă, când ne duceau la stuf, am stat cu picioarele atârnate pe marginea camionului. Din sensul celălalt venea unul cu o remorcă, atunci învăţa să conducă. Mi-a strivit rău piciorul. Mi-a ieşit osul prin carne, abia m-am recuperat.

– După atâtea suferinţe îndurate în închisori de mii de creştini, asemenea dvs., de ce credeţi că nu se acceptă măcar acum adevărul?

– O serie de ierarhi, aceiaşi ca în timpul regimului comunist, îşi apără propria persoană şi biografia.

– După 1990, v-a căutat vreun ierarh român?

– Primul care mi-a scris din ţară a fost IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Mai târziu, i-am scris să vină la înmormântarea soţiei mele, dar n-a putut veni, fiind şi el bolnav şi operat.

– Aţi trecut şi dvs. prin câteva operaţii extrem de dificile, mai puteţi merge la biserică?

– Mă duc în fiecare duminică la cimitir, la Sf. Vineri, unde este înmormântată soţia mea, lângă care mi-am lăsat şi mie loc. Dar să nu uitaţi că am buletin de identitate valabil până în… 2051! Aşa scrie pe buletin! E o mare bucurie pentru mine că i-am întâlnit pe regizorul Nicolae Mărgineanu şi actriţă Maria Ploae şi am reuşit să facem filmul „Binecuvântată fii, închisoare!”, după volumul de memorii al soţiei mele, Nicole Valery Grossu. Şi regizorul Margineanu, şi actriţa Maria Ploae sunt foarte credincioşi.

– Ştiu că tot timpul aveţi un proiect pe masă. La ce lucraţi acum?

– Din aprilie, anul ăsta, m-am stabilit definitiv în Bucureşti (înainte veneam din Franţa de 4-5 ori pe an). Lucrez la cartea „Am luptat lupta cea bună”.

– Pe care, evident, aţi câştigat-o prin întreg destinul dvs. Ce mesaj aţi transmite pentru creştinii acestui moment istoric din România?

– Mesajul meu este acelaşi cu al lui Efrem Sirul din vechime: Degeaba mergi la biserică, dacă tu nu eşti Biserica înăuntrul tău, în sufletul tău!

(Ion Zubașcu, „Calvarul româniei creștine” în România Liberă, 11 martie 2006)