Canalul morții

După eşecul cu Grecia şi plecarea Iugoslaviei de sub comanda Moscovei, Stalin nu abandonează gândul-ieşirii la Mediterană şi Golful Persic. Pentru aceasta începe preparative pe plan extern în vederea trecerii peste Turcia şi Iran, încurajând agitaţiile din lumea arabă. Astfel urmează crearea condiţiilor favorabile penetraţiei ruseşti prin înlocuirea regimurilor politice din zonele vizate.

Lansând ideia apărării comunismului împotriva capitalismului, Stalin pe plan intern incită naţionalismul rusesc declanşând o campanie antisemită, paralelă cu o alta de rusificare a teritoriilor subjugate. Bucovina de Nord şi Basarabia cunosc o depopulare prin deportarea elementului autohton român. Tot acum se accentuiază construirea canalului Volga-Don care avea să facă legătura între Marea Baltică şi cea Neagră. Aici trebuiau să aducă pentru lucru deportaţii şi răzvrătiţii, în acelaşi timp se urmărea îndepărtarea României de la Gurile Dunării prin construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Astfel se distrăgea atenţia asupra celor ce se petreceau în Basarabia şi se lichida opoziţia, aşa cum se ordonase conducătorilor comunişti români la 7 Noiembrie 1947.

Alexandru Moghioroş, unul dintre comuniştii servili vânduţi Moscovei, declara în 1964 în faţa activului de partid de la Gostat referitor la ce le spusese Stalin cu acea ocazie:„După ce aţi terminat cu partidele istorice,(făcea aluzie la arestarea lui Maniu şi a naţional ţărăniştilor), acum trebuie să construiţi canalul care să fie mormântul reacţiunii. După aceea distrugeţi pe intelectuali”. Noi, mai pe şoptite, am adăugat că nouă, Românilor (dar câţi or fi fost între ei care să simtă româneşte?), ne trebuie 25 de ani ca să formăm alţi ingineri şi specialişti, la care Stalin a ripostat: „luaţi exemplul Rusiei”!

Românii, la construirea canalului prin mijlocul Dobrogei trebuiau să folosească materiale şi utilaje ruseşti la preţuri foarte mari, de care Uniunea Sovietică dorea să se debaraseze.

Condiţiile premergătoare deschiderii Canalului fuseseră realizate la începutul anului 1950, prin asigurarea mâinii de lucru, ieftină şi suficientă. In acest scop, teroarea dezlănţuită pe întreg teritoriul României dusese la închisoare zeci de mii de oameni, începând cu anul 1947. Acest sistem de recrutare a forţei de muncă nu costa nimic şi mai presus de toate, constituia o sursă inepuizabilă.

Problema „organizării de şantier”, în vederea cazării celor ce trebuiau să muncească, a fost rezolvată cu deţinuţii de drept comun (criminalii şi hoţii), care începând din 1949 au trecut la construirea de barăci din lemn. Din această ultimă categorie s-au recrutat şi brigadierii ce urmau să forţeze la muncă pe deţinuţii politici. Paralel, la închisoarea de la Piteşti s-a trecut la formarea de „roboţi” prin metodele cele mai inumane impuse de conducerea superioară a partidului comunist din România, cu ajutorul cadrelor din Ministerul de Interne.

La începutul lunii mai 1950 au început să sosească la colonia Cernavodă primii deţinuţi politici. Imediat ce ajungeau acolo, nedormiţi şi nemâncaţi, erau duşi la muncă. Comandant al acestei colonii era ofiţerul Gherasim, care nu peste mult timp se va împuşca. Instructor politic a fost Ghinea, originar din comuna Ţepeş-Vodă, care s-a purtat ca o brută. După un an a fost îndepărtat din cadrele de conducere, fiind demascat de finul lui, ca fost legionar septembrist.

Pe data de 25 Mai a sosit o dubă cu studenţi reeducaţi de la Piteşti căutându-se cu ajutorul lor imprimarea unui „ritm drăcesc” de muncă, unor oameni care abia se ţineau pe picioare.

Munca forţată a început în luna mai 1950, chiar de la acest punct de lucru, unde securitatea a folosit ca brigadieri pe criminalii de drept comun, care ştiau să schingiuiască fără remuşcări. Unul dintre ei, un anume Gălăţeanu, criminal odios condamnat la 25 de ani, a călcat în picioare pe colonelul de jandarmi Dumitru Iliescu, cu o deosebită ură şi satisfacţie.

Sistemul de opresiune era atât de odios, încât un evreu, Peter, fost deţinut şi la Auschwitz, spunea că aici era mai greu decât în lagărele de exterminare naziste. Pentru a arăta cât de istovitoare era munca, voi ilustra cazul doctorului chimist Lupu, care nemaiputând-o suporta, a fost nevoit să-şi taie palma mâinii stângi. Intr-una din zile, când spărgea lemne la bucătărie, doctorul Lupu a folosit toporul pentru a se automutila, rămânând infirm pe restul vieţii. Această disperare la care a fost adus este grăitoare asupra condiţiilor de muncă insuportabile din lagărele de exterminare.

Dar şi în aceste condiţii deţinuţii găseau metode să se ajute, să se sprijine sau să se informeze cu evoluţia situaţiei politice. Deoarece munca se desfăşura în condiţii de izolare completă, lipsiţi de orice legătură cu exteriorul, unii urmăreau pe miliţieni când aceştia aruncau bucăţile de ziar şi reuşeau să le recupereze pentru a reţine informaţiile politice, ce făceau apoi înconjurul lagărului. Aceasta dovedeşte că oamenii nu se lăsau doborâţi în starea de animalizare, ci luptau pe toate căile pentru a fi la curent cu mersul evenimentelor, sperând în acest fel să se sustragă atmosferei pesimiste ce-i învăluia. Cinste avocatului craiovean care a organizat acest sistem de redactare a ultimelor ştiri, făcând astfel să pâlpâie o flacără a speranţei.

Pe aici au făcut primii paşi toţi cei veniţi din închisori, în lunile mai-iunie 1950, inclusiv brigăzile de „studenţi reeducaţi” Se lucra de dimineaţa până seara. Încărcarea şi descărcarea şlepurilor cu roaba, în care se transportau bolovani de piatră, din care unii foarte grei, se făcea pe schele şubrede, care de multe ori au cedat sub greutate, mulţi deţinuţi politici găsindu-şi sfârşitul în Dunăre. In cursul lunii iunie 1950, după sosirea brigăzii de „reeducaţi” de la Piteşti, unul dintre aceşti studenţi l-a aruncat de pe schelă pe Atta Constantinescu, care a suferit o fractură gravă la şira spinării. In luna septembrie a aceluiaşi an se găsea la spitalul din Aiud.

Printre cei care au trecut pe la Cernavoda se numărau: dr. Barbu Ion; Rene Cancicov; Grigore Dumitrescu din comuna Cepari judeţul Argeş; Constantin Ionaşcu; Dinei Iliescu din Craiova; Mitucă, ofiţer din Craiova; Petre Nemoianu din Târgu Mureş; Remus Radina; Eugen Suroiu, doctor; Subţirică, brigadier; General Nicolae Ţapu, din Vânătorii de Munte; etc.

(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. II)

Visited 3 times, 1 visit(s) today