Capul de acuzare: Misticismul. Convorbire cu Gabriela Defour și Dr. Radu Voiculescu

REP.: Să începem cu începutul. Ne aflăm în vara anului 1958, când V.V. îşi scria „Ultimele sonete” (chiar ultimele). Cel din urmă, al 90-lea, datează din 20-21 iulie, câteva zile deci înainte de a fi arestat. Care era starea de spirit a creatorului pândit de mari primejdii, în momentele zămislirii celor mai importante opere ale sale? Realiza ce-l aşteaptă?

R.V.: Cu siguranţă, şi de aceea grăbi definitivarea sonetelor, atingerea numărului propus.

G.D.: Fusese atenţionat de o vecină credincioasă familiei, doamna Bogdan Ivanca de pe Staicovici, responsabila străzii, că tânărul agent, căruia ea îi furniza informaţii, a lăsat-o să înţeleagă despre iminenta lui arestare.

R.V.: Şi-atunci, se ocupă febril de încheierea operei – e un fel de a spune „încheiere”, pentru că mai avea multe de scris -, grăbind şi dactilografierea în câteva copii, pe care le-a împărţit. Un set l-am primit eu, altul Apostol Apostolide.

G.D.: Având presentimentul despărţirii şi-a finalizat ciclul sonetelor cu acel memorabil „rămas bun” către Marele Will.

R.V.: În 21 iulie a mai compus şi un poem religios, numai că, în loc de „jucând în raza ta”, cum îi dedicase lui Shakespeare, scrie „mă rotesc orbeşte-n jurul Tău”¹.

G.D.: L-au ridicat pe 4/5 august noaptea, după o percheziţie de groază, îl urmăreau şi în closet. Au confiscat manuscrisele, iar cărţile şi celelalte lucruri, după ce a ieşit condamnarea.

REP.: Şi-acum să luminăm perioada până ieri „tabu” din viaţa lui: detenţia. De ce a fost închis?

R.V.: Arestarea s-a produs în momentul începerii campaniei regimului împotriva oamenilor de cultură, după „contextul 1956”. Trebuiau „decapitaţi” intelectualii – un Anania, Voiculescu, Sandu Tudor, Slătineanu, care a şi murit la scurt timp, Mironescu şi Stăniloaie; în fine, Noica şi mai tinerii Dinu Pillat, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, spre a aminti doar câteva nume.

G.D.: Capul de acuzare: misticismul!

R.V.: Când cu procesul, avocatul ne-a cerut să-i prezentăm interogatoriul, care se putea scoate de la grefa Tribunalului militar. Atunci, Ionică s-a dus cu 100 lei pentru grefier şi a luat o copie după acel oribil act. Citindu-l, m-a frapat tensiunea arterială a tatii care era de 19 cu 11, ceea ce înseamnă că, de emoţie, i se ridicase peste normal. Am reţinut din interoga toriu o întrebare: „Este adevărat că misticismul este totuna cu legionarismul?”. Răspuns: „Neagă”. La un moment dat e scris: „Recunoaşte”. Când a ieşit, l-am întrebat despre această întoarcere cu 180 de grade, dar evita vorba, mai ales de puşcărie.

G.D.: Parcă-l aud: „Mai bine să nu ştiţi nimic!”.

R.V.: Mie mi-a povestit totuşi unele lucruri. Un anchetator l-a ameninţat cu bătaia şi tata i-a zis: „Mie milă şi mi-ar fi ruşine pentru dumneata, om tânăr, să dai într-un bătrân. Scrie orice şi eu iscălesc!”.

REP.: Apoi ce a urmat?

R.V.: L-au dus la Jilava, într-o încăpere cu mulţi deţinuţi, cu paturi suprapuse – priciuri, cum li se spune -, iar tatii îi făcuseră loc sus. într-o noapte a intrat paznicul cu un biet om, pe care-L împinse în celulă. Cum stătea stingher, tata, de milă, l-a înghesuit lângă el. întâmplător acesta era un vecin de-al meu, Florescu, fost căpitan de cavalerie. Despre detenţia de aici unele lucruri le-am aflat şi de la Steinhardt, cu care fusese închis la „şerpărie”, zona umedă a închisorii de tristă amintire „rezervată” deţinuţilor politici.

REP.: Ce ştiţi, cum a suportat acele prime luni?

R.V.: Prin 1974, când locuiam pe strada Badea Cârţan, a sunat un individ la uşă, care m-a întrebat dacă sunt cine sunt, iar după chip mi-am dat seama că fusese închis. „Am o datorie de onoare – zice -, sunt 12 ani de când vă caut. Am stat la Jilava cu tatăl dumneavoastră, mi-a spus despre familie şi am promis, dacă el se prăpădeşte, să vin să vă vorbesc. Un om ca Voiculescu rar am întâlnit! în fiecare zi îl chemau la anchetă adresându-i-se cu brutalitate: «Dumneata, care ai scris sonatele…». L-am rugat să nu se mai destăinuie, la care doctorul mi-a replicat: «Dar eu nu pot să mint!». Acolo nu mânca arpacaşuri, terciuri şi altele. I-am zis: «Domnule doctor, trebuie să mănânci!». Am ieşit la raport pentru a le aminti că avem aici pe marele Voiculescu. Şi-atunci el a obţinut un mic supliment: un ou”.

Cel care mă vizitase era din Târgovişte, profesor de matematici.

REP.: După mai multe luni la Jilava, cât au durat cercetările, Voiculescu îşi ispăşeşte pedeapsa la Aiud, până la sfârşitul lui aprilie 1962. Aveţi informaţii şi despre această perioadă?

R.V.: Da, aproape trei ani groaznici, pe care i-a petrecut la „Zarca”, în aripa cea mai „dură” a închisorii. „Dacă n-aş fi crezut în Dumnezeu – mi-a spus -, mă sinucideam, puteam să mă arunc de pe scări!”.

Erau deţinuţi care-l îngrijeau. Într-o zi sergentul major din pază, ţigan, l-a chemat la el: „Mă moşule, tu stai pe-acolo, printre ei, nu auzi ce spun?”, la care tata a zis: „Nu ştiu, că eu stau retras, şi-apoi nu aud bine”. „Dar tu eşti printre ei”. „Nu, eu sunt mistic şi stau retras”. Când tatii i-a fost rău şi avea febră mare, deţinuţii au bătut în uşa celulei. „Ce-i mă?”, întreabă omul pazei.

„E bolnav bătrânul!”. „Tu eşti mă? Să te vindece Dumnezeu!”, şi a închis vizeta…

G.D.: Tata punea pe deţinuţi să-i înveţe sonetele, fiindu-i teamă că acestea s-au pierdut. Din opera lui era singurul lucru de valoare pe care-l regreta că s-ar risipi.

REP.: În celulă se aflau şi foşti legionari…

R.V.: Aşa cum spuneam despre rechizitoriu, misticismul fusese voit confundat cu legionarismul. Fireşte, Voiculescu nu a fost legionar, dar au băgat misticismul ca o acuzaţie comună cu a foştilor membri ai „Gărzii de fier”, pentru a-i agrava detenţia şi a-i scuza condamnarea.

G.D.: Nici vorbă, o mistificare grosolană! Pe Margul Sperber, care era evreu, tata l-a scăpat din lagăr. Şi astfel de gesturi au fost multe.

REP.: În anii detenţiei aţi putut şti câte ceva despre el?

G.D.: La proces nu ni s-a dat voie să participăm, era un proces închis, iar după aceea nu l-am văzut niciodată, nu am primit nici o veste dacă e în viaţă, nu ni s-a răspuns la nici un memoriu…

R.V.: Când l-am scos de la închisoare, era în dispensarul TBC din Turda, cu mai mulţi deţinuţi, unii de drept comun. Şi tata m-a întrebat de familie. „Ei – zice -, noi trăim mult, 90 de ani cred că trăiesc şi eu!”.

REP.: Deci nu-şi dădea seama că are o boală care-l va doborî repede?

R.V.: Nu bănuia, era fericit că-i liber, că va trăi încă mulţi ani.

G.D.: Păstrez aici săculeţul cu săpunul de ras, ca un cilindru, şi peria de dinţi, ca şi puloverul şi bocancii cu care a ieşit… Dar cel mai teribil lucru care m-a impresionat, când l-am văzut, a fost că în loc de ciorapi avea ca două burlane de lână scămoşată. „Mi le-au lucrat băieţii din celulă, desfăcându-şi puloverele de pe ei, cu sârme strânse când făceau turul de plimbare” – mi-a zis.

R.V.: Mie mi-a spus că-şi făceau ace şi andrele din sârma de la paturi. Chiar când l-am scos de la Turda, era cu petice; am vrut să le arunc, dar s-a împotrivit.

Înainte de a se prăpădi, Maria Ivănescu, sora lui mai mare, i-a oferit un costum de haine negre al lui Liviu Nasta, ginerele ei, mort la ocnă. Tata şi-a dat seama că erau de îngropăciune şi s-a burzuluit la noi: „Nu-mi trebuie, şi vă conjur să mă înmormântaţi cu hainele cu care am ieşit din puşcărie”. Era foarte vehement, altfel decât în viaţa normală. Vă daţi seama, nu puteam să-l expunem în biserică, mort, cu zdrenţele şi bocancii legaţi cu sfoară…²

REP.: L-aţi întrebat dacă a compus ceva pe-acolo?

R.V.: Desigur, ştiind că tinerii îi memorau poeziile. Atunci mi-a răspuns tăios, în sentinţe: „N-am scris nimic, erau alţii care scriau mai bine decât mine!”.

REP.: Se referea la cineva anume?

R.V.: Nu, domnule, mata nu l-ai cunoscut! Era modest, dar aici e altceva, un fel de falsă modestie.

REP.: În orice caz, închisoarea devenise, datorită unor intelectuali ca Voiculescu, un mare focar de cultură…

G.D.: Ce muzică ştia tata şi ce cursuri de muzicologie le-a ţinut el acolo!

REP.: Şi o ultimă întrebare: aţi cunoscut pe vreunul dintre cei cu care şi-a împărţit V.V. suferinţele în celula de la Aiud?

G.D.: Un singur preot, îl chema Popescu, mult mai tânăr decât tata, căruia i se dăduse parohie la Videle, m-a vizitat pe la începutul anilor ’70, aici, în Olimpului 13. Tata fusese convins că nimeni din familia noastră nu mai stă în casa din Staicovici şi i-a spus popii să înveţe pe dinafară adresa mea. Atunci l-am imprimat, l-am oprit la masă, era un jovial. Din păcate, nu ne-am reîntâlnit. îţi ofer dumitale caseta spre publicare.

REP.: Vă mulţumesc!

(V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor – 2013, ediție îngrijită de Alexandru Oproescu, Editura Alpha MDM, Buzău, 2012, pp. 22-25)

---

1. Din poezia „Centrul eternei gravităţi” (inedită), cu textul: „Pe orbita unui cuget despre Tine / Mereu m-alung, mă învârtesc în hău: / Fără să ies o clipită din mine / Simt că mă rotesc orbeşte-n jurul Tău. // Neabătut din a slavei Tale cale / Aprig mă lupt de-a pururea pentru / Smulgerea din orice lege-a robiei universale / Să atârn numai de frumuseţea Puterii Tale / Neclintitule, Atotstătătorule Centru”. Pe pagina de gardă a caietului său de lucru se poate citi nota autografă din noaptea de 4/5 august 1958: „Ridicat de la mine pe timpul percheziţiei, D. Voiculescu” (Comunicare: Dr. Radu V.).

2. Totuşi, într-un fel, familia i-a respectat dorinţa: straiele de îngropăciune erau cele cu care scriitorul intrase pe porţile puşcăriei.