6 iunie 1953. De trei zile sunt în concediu medical. Urcând o suitoare, o piatră s-a prăvălit peste mine. Am făcut un gest instinctiv de apărare cu mâna stângă. Piatra a lovit rădăcina degetului arătător şi mi-a produs o tăietură în os. Am fost pansat la punctul sanitar. La orice mişcare simţeam o durere ascuţită.

Aceste trei zile de odihnă au fost foarte bine venite. Azi dimineaţă, înainte de a se intra în mină, sunt chemat la cabinetul medical. Dr.Miltiade Ionescu îmi spune:

- Domnule Brânzaş, trebuie să intri în mină!

- Eu? Imposibil!

- Domnul Comandant cu producţia este nemulţumit că sunt prea mulţi scutiţi, de aceea sunt obligat să trimit pe câţiva în mină. Ceilalţi sunt mai grav bolnavi decât dumneata.

La această atitudine neaşteptată din partea doctorului, răspund ferm:

- Eu în mină nu intru. Se vede de la distanţă că sunt inapt pentru muncă.

Mâna stângă îmi era bandajată şi legată cu o eşarfă petrecută după gât.

- Cu dumneata nu se poate înţelege omul, zice el enervat.

Nici nu! – gândesc eu, ieşind pe uşă. Refuzul meu era absolut firesc. Dar chiar dacă aş fi fost mai puţin rănit, tot nu intram în mină, pentru un alt motiv. Un motiv care avea oarecum, un caracter politic. Dr.Miltiade Ionescu făcea parte dintr-un grup denumit “Forţa a treia”. Cei care scriu despre lagărul de muncă de la Cavnic nu pomenesc nimic despre acest lucru. Este un fapt cel puţin curios că nimeni nu aminteşte de “Forţa a treia”. Dar ceea ce voi prezenta eu este absolut exact.

La Cavnic, oamenii erau grupaţi din punct de vedere politic, astfel:

1. Partidele tradiţionale sau istorice (liberali, ţărănişti şi social-democraţi),

2. Legionarii (care proporţional formau majoritatea în lagăr) şi ceilalţi.

Ceilalţi erau fie ofiţeri, unii dintre ei condamnaţi drept “criminali de război”, fie membrii unor organizaţii politice fără culoare care nu făceau parte din nici una din primele două forţe. O parte din aceştia s-au grupat într-o formaţiune care se autointitula “Forţa a treia”. Erau cunoscuţi ca filoamericani declaraţi. Formaţiunea respectivă se voia o forţă politică pe scena de mâine a ţării. Grupul era reprezentat de Ducu Ciocâlteu, Ion Pantazi, Dr. Miltiade Ionescu, Ion Ioanid şi alţii. Cine adera la acest grup, beneficia automat de o protecţie medicală specială. Dr. Ionescu te declara “bolnav” şi stăteai la suprafaţă cu acest statut, pentru a te reface. Era un mod foarte eficace – în condiţiile speciale din ocnă – de a câştiga aderenţi. Noi, beiuşenii, fiind asimilaţi la grupul legionarilor, nu beneficiam de simpatia, cu atât mai puţin de protecţia doctorului Ionescu.

Aşa se explică discuţia mai aspră dintre mine şi doctor. În realitate, doctorul voia să ne trimită în mină pentru cu totul alt motiv, decât cel invocat.

Ziua a trecut fără nici un incident. Mi-am petrecut timpul vizitând prieteni din alte barăci, mai ales că aceştia erau în schimb invers cu mine, şi am profitat de această ocazie. Iată, vine momentul ieşirii din mină. Stau în curte şi privesc spre cei care ies din mină, unii grăbiţi, alţii alene, fiecare după temperamentul său. După un timp, nu mai iese nimeni. Suntem puţin nedumeriţi. Niciodată nu a fost o aşa de mare distanţă între două corfe. Oricât ni s-ar părea de ciudat, totuşi nu mai iese nimeni. S-a întâmplat vreo nenorocire? – ne întrebăm noi îngrijoraţi. Până să ne dumirim mai bine, se aude de pe turele că se dă alarma. Din zeci de bare metalice, santinelele sună alarma. Parcă ar fi un cor de clopote. Se strigă cu glasuri evident surescitate:

- Alarmă! Alarmă! Toată lumea în barăci!

Ne dăm seama că de data aceasta nu este o alarmă simulată, ci una veritabilă. Intră fiecare în baraca lui. Stăm la ferestrele dinspre curte şi aşteptăm cu înfrigurare. Oare ce s-a întâmplat? La un moment dat, cineva şopteşte: evadare! O stare de emoţie ne cuprinde pe toţi. Noi, cei mai tineri, jubilăm. Evadare? Formidabil! Ce aventură fantastică! Domnul Nelu Bânda care stă în spatele nostru, încearcă să ne trezească la realitate:

- Hei, băieţi, nu vă entuziasmaţi! Nu ştiţi voi ce va urma acum!

Domnul Bânda care a făcut închisoare sub mai multe regimuri politice, ştie că orice evadere atrage după sine represalii împotriva tuturor. Dar noi, novicii, nu ştiam încă. Cel care a şoptit cuvântul “evadare” a fost George Sarry, aflat întâmplător în baraca noastră. El era implicat în planurile de evadare şi ştie exact ce se întâmplă.

Peste câtva timp, încep să iasă ocnaşii din mină. Lagărul este plin de gardieni şi ofiţeri. Majoritatea stau la poartă, restul păzesc barăcile. Cei de la poartă îi iau în primire pe deţinuţii care ies. “Primirea” constă în pumni, picioare, înjurături, strigăte de ameninţare şi o percheziţie minuţioasă şi brutală. După ce toată lumea a ieşit, începe numărătoarea. Nu se ştie câţi deţinuţi au evadat. Din această cauză, numărătoarea se repetă. Odată, de două ori,… de zece ori. Până la miezul nopţii ne tot numără. Fiecare ocnaş stă în patul său, căutându-se paturile goale. Până la urmă rămân 14 paturi goale, deci 14 evadaţi. Cred că în istoria închisorilor comuniste cu condamnări mari, nu a mai fost o asemenea performanţă!

Aflu că printre cei evadaţi este şi doctorul Miltiade Ionescu. El, care era medic la suprafaţă, ca să poată evada, trebuia să coboare în mină. A pretextat că în ultimul timp se petrec prea multe accidente (unul era al meu!) şi că vrea să viziteze locurile de muncă, pentru a trage o concluzie la faţa locului. Cred că Tămâie i-a apreciat foarte mult “conştiinciozitatea” şi “interesul” pentru producţie. Dr. Ionescu, de frică să nu fie reţinut la suprafaţă de către Tămâie, pentru a fi interogat despre prea marele număr de scutiţi, a încercat să micşoreze numărul lor. Dar legea conspiraţiei îl oprea să ne pună în cunoştinţă de cauză pentru încercarea lui aparent lipsită de deontologie profesională. Aici nu se putea aplica principiul farfuridian: “Dacă este evadare, să ştim şi noi!”.

(Pr. Liviu Brânzaș - Raza din catacombă)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii