Cea mai frumoasă Liturghie a părintelui Gheorghe Calciu din temnița Aiudului

Dialog cu părintele Gheorghe Calciu despre unul dintre cele mai înălțătoare momente duhovnicești din închisoare:

– Ati mai trăit şi alte momente din acestea, în care să simţiţi limpede lucrarea lui Dumnezeu?

– Da, a mai fost un moment… Eu în închisoare am slujit Sfânta Liturghie. Nu aveam vin, aveam numai pâine și foloseam apa ca vin, fiindcă Mântuitorul a prefăcut apa în vin la nunta din Cana şi am socotit că şi aici, în suferinţa mea, ea se va sfinţi.

Slujeam în fiecare duminică. La început, gardienii mă înjurau, mă insultau: „Popă tâmpit… ,, şi altele, că aşa era tactica lor, ştii… Veneau să mă întrerupă în mijlocul slujbei, băteau în uşă, dar eu nu reactionam în nici un fel. Nu mi-a păsat nici de insulte, nici de ameninţări. Am continuat să slujesc în fiecare duminică. Şi niciodată nu m-au bătut pentru că am făcut Liturghia. Pe urmă chiar au renunţat să mă mai ameninţe. Probabil că cei din Biserică le-au spus: „Nu vă mai puneti mintea cu el, că ăsta-i un popă nebun!”.

– Ce foloseati în loc de Potir?

– Aveam un pahar, pe care nu-l foloseam la nimic altceva, numai la asta. Îl luam totdeauna cu mine, îl ascundeam, şi la perchezitie spuneam că sunt bolnav şi am nevoie să beau apă mai des. Şi mi l-au lăsat, că la început gardienii nu ştiau despre ce e vorba, abia mai târziu au aflat. Aveam şi o batistă, care servea ca un fel de antimis, ca să nu cadă firimituri pe jos. Şi de acestea nu se atingeau.

– Cam care era, să zic aşa, structura Liturghiei ? Ce făceați?

– Ce ştiam. Spuneam şi partea de la strană, şi partea preotului. Unele rugăciuni de taină le ştiam, altele nu, dar pe cele care erau absolut necesare le învățasem. Adică învățasem Liturghia, pentru că ştiam că voi fi arestat. Nu îmi pusesem problema să slujesc în închisoare, dar mă gândeam că duminica voi cugeta măcar la momentele ei.

– Și Proscomidia cum o făceați că aveați doar o bucată de pâine, nu?

– Da, o bucată de pâine, atât aveam. Dar făceam aşa: desenam cu un beţişor Agneţul, pe Hristos, aşa…

– Şi pomeneați ierarhia?

– Da, pe toţi. Nu lăsam, pe nimeni. Şi odată s-a făcut percheziţie sâmbătă seara. Era ceva neaşteptat, că de obicei nu făceau sâmbăta percheziţie. Făceau vineri, sau marţi sau de două ori pe săptămână, sau la două săptămâni o dată, încât nu ştiai când să te aştepţi. Dar sâmbăta nu făceau niciodată. Acum însă au făcut. Şi la percheziţie, dacă găseau mâncare, ţi-o confiscau. Eu nu aveam mâncare, că nu primeam pachete, nu primeam nimic. Doar pâinea de vineri – că vinerea nu mâncam – o păstram pentru sâmbătă şi pe cea de sâmbătă o foloseam duminica, la Liturghie. Şi în sâmbăta aceea mi-au confiscat pâinea. Acum, duminică îmi părea rău că nu pot sluji, că mă obişnuisem să am Sfânta Liturghie.

– Au facut percheziţia intentionat, ca să nu vă lase să slujiți?

– Nu, au făcut la toată lumea. Dacă oficialii le spuneau: „Faceţi-i numai lui Calciu!”, îmi făceau numai mie, dar de data asta a fost pe toată secţia. Au confiscat totul. Nu a fost un teatru pentru mine, că nu erau ei aşa de deştepti ca să-mi facă mie teatru! Deci duminică m-am întristat foarte mult, că ştiam că nu mai pot săvârşi Liturghia, fiindcă nu aveam pâinea, Trupul Domnului. Nu aveam pâine, ori acesta era singurul argument concret al Liturghiei. Şi-n mintea mea s-a dat o luptă, cam două-trei ore, între gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. Şi am văzut că nu aveam linişte. Nu aveam linişte nici dacă ceream, nici dacă nu ceream. Dar dacă nu ceream, ştiam sigur că nu voi avea Liturghie. Dacă ceream, aveam o şansa, şansa să fiu bătut sau să primesc pâine.

Ura sau pâinea, altceva nu se putea întâmpla. Totuşi ezitam, pentru că era de serviciu gardianul acela, secretarul de partid, care mă lovea cu picioarele ca să scap tineta şi apoi mă batjocorea punându-mă să adun cu mâinile murdăria de pe jos. Şi gardianul ăsta era aşa de spurcat la gură, şi aşa de urât vorbea, şi aşa te întrista, încât mă gândeam că dacă vine şi incepe să mă insulte, mi-a stricat şi ziua de duminică! Dar pe urmă mi-am zis: „Hai să incerc! Ce-o să-mi facă? Nu cred că mă bate, dacă ofiţerul de serviciu nu-i permite. 0 să mă injure, dar şi aşa mă înjură! 0 să mă insulte, dar oricum mă insultă tot timpul, încât n-o să fie nimic în plus!”.

– Şi ați bătut?

– Da. Am bătut şi a deschis uşa. „Ce vrei?”, m-a întrebat cu ură. Şi-i spun: „Domnule şef – că aşa mă adresam – daţi-mi, vă rog, putină pâine, nu mai mare decât o bucațică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia!”. Aproape că i-a căzut faţa: „Ăsta-i nebun! Cere pâine de la mine, şi mai ales pentru Liturghie… „.

Toată lumea cerea pâine, deţinuţii de drept comun se milogeau mereu: Pâine, pâine!”, dar nici unul nu ceruse pentru Liturghie!

– Şi ce-a facut gardianul, a zis ceva?

– N-a zis nimic. A închis uşa şi a plecat. Eu am început să mă neliniştesc, dar încercam, printr-un efort de voinţă, să sting neliniştea din mine, să nu mă tulbur. Ştiam că o să-l anunţe pe ofiţerul de serviciu şi acela o să vină să mă ameninţe, să urle că încerc să corup gardienii şi aşa mai departe: Ei, şi după vreo oră se deschide vizeta şi gardianul  îmi face semn cu mâna să vin şi imi dă o felie întreagă de pâine, o porţie întreagă. Apoi inchide uşa şi pleacă.

– Fără să spună nimic?

– Nici un cuvânt. Şi atunci am zis: „Uite, îngerul meu m-a păzit de două ori, atunci de Paşti, şi acum!”. Şi cu pâinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălţătoare. După ce am terminat slujba a venit gardianul, a deschis uşa şi mi-a spus: „Părinte – era prima oară când îmi zicea «părinte», până atunci mă numise «popă» – să nu cumva să spui la cineva că ţi-am dat pâine, oriunde te-ai duce, că ăştia mă dau afară!”. A spus „ăştia” ca şi cum făcea parte din tabăra mea, nu a lor. Şi i-am răspuns: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost îngerul care mi-aţi adus Trupul lui Iisus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!”…

– Practic el adusese darul, „prescura”, nu?

– Da. Bine, l-a mânat Dumnezeu, fără îndoială, nu a fost gândul lui bun. Dar de atunci s-a îmblânzit. Nu mă mai insulta, nu mă mai bătea cu picioarele… Gestul acela l-a schimbat. Îmi inchipui că a fost foarte speriat după aceea, că era şi gardian, şi secretar pe secţie şi favorizase un deţinut, un „bandit mare”! Putea să intre în puşcărie. Dar după ce l-am asigurat că n-o să spun nimănui nimic, s-a mângâiat. Şi s-a purtat foarte frumos cu mine după aceea, niciodată nu m-a mai insultat! Or, eu socotesc faptul acesta unul din lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu mine în închisoare!

– Ne-a povestit şi părintele Iustin Pârvu despre nişte Liturghii fâcute în inchisoare şi tot aşa zicea, că au fost cele mai frumoase din viata, cele mai trăite!

– Acuma, vedeţi, canonic se zice că nu se slujeşte Liturghia de unul singur, că trebuie să ai asistenţă… Chiar părintele Dimitrie Bejan a spus că Liturghia pe care am făcut-o eu în închisoare nu era valabilă, pentru că nu aveam credincioşi, vin şi aşa mai departe… Dar eu am mărturisit asta, cum am ieşit din închisoare am mărturisit public despre slujirea mea acolo…

– V-aţi spovedit unui episcop?

– Nu, fiindcă n-am stat de vorbă, după eliberare, cu nici un episcop. Dar am mărturisit public, deci le-a ajuns la urechi, şi niciodată ierarhia nu a spus nimic despre asta. Au continuat să mă numească răzvrătit m-au caterisit, însă nu m-au acuzat niciodată pentru că am făcut Liturghia în închisoare. Nu au avut curajul. Puteau să mă numească eretic sau profanator, dar n-au făcut-o. Oricum, transformările care s-au produs în sufletul celorlalti şi aceste minuni care s-au petrecut cu mine atunci – şi nu numai atunci, că au mai fost şi alte împrejurari – mă fac să cred că Liturghia a fost valabilă! În orice caz, atunci nu m-am îndoit nici o clipă de ea! Şi simteam multă linişte şi pace după Sfânta Împărtăşanie…

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 103-106)