„Ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare”

Pe Nicu l-am cunoscut la minele de plumb din Maramureș, dar ne-am apropiat și împrietenit la colonia Periprava. Un timp destul de îndelungat am făcut parte amândoi din echipa de deservire a uzinei electrice din colonie: el ca electrician de interior și eu ca electrician de exterior. Prin plecarea domnului Titi Petrescu acasă, care ocupa postul de electrician de exterior, eu m-am mutat la uzina electrică a coloniei, unde șef era domnul Anton Lavrici, din Brașov.

Nicu făcea parte din generația lui Marinică Naidim, Virgil Maxim, cu care a și stat în închisoare, ani de zile, la Galda și aiurea.

A fost arestat în 1941 de Antonescu și condamnat la 25 ani de închisoare, pentru că făcea parte din „Frăția de cruce”.

A ieșit din închisoare în 1964, ca toți deținuții politici care au supraviețuit.

Era foarte priceput în meserie. Nici nu știu de unde a învățat tot ce știa în materie profesională. Era foarte meticulos și perserverent.

Dar ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare. Era retras și tăcut. Era bun camarad și devotat crezului său. Credea cu tărie în învierea neamului românesc și în idealurile legiunii.

După ieșirea din închisoare, l-am căutat la București, unde locuia la bloc, în apropiere de Ocvavian Tomuță, acum decedat.

Era căsătorit cu o femeie aflată la a doua căsătorie. Cei doi soți au fost de acord și au înfiat o fetiță, pe Ina, acum căsătorită. Soția sa a decedat de vreo 10 ani și Nicu a rămas tot singur. Îmi spunea că intenționează să se retragă la Vălenii de Munte, unde moștenise o proprietate.

În București, de când s-a pensionat, îngrijea niște bătrâne, ca și fratele nostru de suferință, Ion Păunescu, de la Periprava. […]

De ani buni, nu mai știu nimic de el, după cum nu mai știe nici Mihaela, fata de la Făgăraș, care a făcut facultatea în București și a stat în gazdă la Nicu, la recomandarea mea.

Domnul Gabriel Bălănescu, care l-a cunoscut bine, într-o discuție cu un prieten s-ar fi exprimat cam așa: „Dintre toți tinerii pe care i-am cunoscut în închisoare, trei m-au impresionat prin trăirea și dăruirea lor: Nicu Mazăre, Marcel Pometcu și Aurică Pastramagiu.”

(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 37-38)