Cel mai corect om pe care l-am întâlnit în viaţa mea este Valeriu Gafencu
Cel mai corect om pe care l-am întîlnit în viaţa mea este Valeriu Gafencu. L-am cunoscut când eram elev la liceul Ion Creangă din Bălţi în a doua jumătate a periodei anilor 1930. Era la liceu cu un an înaintea mea, că eu pierdusem un an, rămăsesem repetent că am fugit de la şcoală şi vroiam să mă fac circar la circul lui „cel mai tare om din lume”, Ivan Zaikin.
Eram născuţi în aceeași zodie, Zodia Vărsătorului, el la 21 ianuarie 1921 în satul Sângerei judeţul Bălţi, şi eu la 14 februarie acelaș an, 1921, în satul Vărzăreşti judeţul Lăpușna. Ne-am împrietenit când eram prin clasa a șasea şi el era într-a șaptea. M-am „lipit” de el că emana în jurul lui un simţământ de pace, de bucurie, de încredere. Am devenit preteni intimi, motiv pentru care am aflat mai multe despre el și familia lui.
Tatăl lui, Vasile Gafencu, avea studii politehnice, a fost deputat în Sfatul Țării şi a votat alipirea Basarabiei la Patria Mamă. La toţi deputaţii statul roman i-a împroprietărit cu câte 50 de hectare de pământ. Vasile Gafencu, nu a vrut să facă politică, ca Inculeţ, Pan Halippa şi alţii şi s-a dedicat agriculturii, lotul lui de 50 de hectare fiind în satul Sîngerei, judeţul Bălţi. A înjghebat o gospodărie frumoasă, era un om respectat şi stimat de toată lumea. Vasile Gafencu avea patru copii, pe Valentina care era cam cu un an mai mare decât Valeriu. Ca să localizez în timp povestirea mea, mă refer la perioada anilor 1937-1940. Valentina urma la Bălţi o şcoală profesională. Apoi era Valeriu, cam de o vârstă cu mine, după cum am spus născut în 1921. Valeriu urma cursurile liceului teoretic de băieţi Ion Creangă din Bălţi. Apoi urma Nora, sau Norica cum îi spunea Valeriu şi alţi membri ai familiei. Nora era cu doi-trei ani mai mică decit Valeriu. Apoi urma Puşa (poate asa o răsfăţau ei) care era cea mai mică şi abia intrase şi ea la liceul de fete teoretic din Bălţi, Domniţa Ileana, unde învăţa şi Nora. Deoarece erau patru copii la şcoală în Bălţi, Vasile Gafencu a închiriat o casă întreagă în orasul Bălţi unde a venit şi mama lor, care îi îngrijea, le dădea de mâncare etc., deorece erau cinci persoane, deci practic o famile întreagă.
Vasile Gafencu le aducea de la gospodăria din Sîngerei, produse alimentare şi ce mai aveau nevoie, el rămânând singur acasă să dirijeze o gospodărie grea. În situaţia asta l-am cunoscut eu pe Valeriu, şi curând am devenit foarte buni prieteni cu toate că nu eram colegi de an şi de clasă. Am mâncat şi am dormit de multe ori la ei. Ce-mi aduc aminte că uneori Valeriu spunea : Ovidiule hai şi ne-om bărberi!
Şi-mi aduc aminte că ne bărbieream cu o lamă pe care scria: „Lama ELEMENT, rade şi ariciul”. Dar barba noastră era moale, mai mult nişte tulee, şi se întâmpla că mai ascuţeam creioanele cu lama ELEMENT, apoi o frecam pe pahar şi iar ne bărbieream cu ea. El avea o piele foarte sensibilă şi se tăia mereu, apoi se freca cu un bastonaş de piatra acră.
Când eu am fost ales preşedintele societăţii Știinţifico-Literare, Bogdan Petriciecu Hajdeu, concomitent şi al revisteti Crenguţa, Valeriu a fost cel ce m-a propus, cu toate că eram numai în clasa a şaptea şi erau mulţi băieţi mai buni ca mine în clasa a opta.
Valeriu era un elev foarte bun, şi prin faptul că emana un aer cald şi prietenos, îl iubeau toţi elevii, inclusiv evreii cu toate că el era un patriot înverşunat. El nu avea nimic cu evreii, dar ura din răsputeri comunismul. Comunişti erau foarte puţini, eu nu am cunoscut pe nici unul, dintre elevii liceului nostru nu ştiu să fi fost careva. Valeriu avea despre evrei o idee foarte originala el spunea:
”Evreii ni l-au dat pe Iisus Hristos, apostolii au fost evrei, primii creştini au fost evrei, Biblia cartea noastră de căpetenie conţine Vechiul Testament, care e cu mult mai mare ca Noul testament, noi trebuie să recunoaştem aceste merite ale evreilor.”
Nu știam ce urgie ne paşte, că criminalul regele Carol al doilea şi camarila lui în frunte cu amanta Elenei Lupescu, ne-a asigurat ca țara e apărată de „un zid de beton de oţel şi foc”, şi când au năvălit hoardele lui Stalin, s-a dovedit că armata română nu avea nici cel puţin un tanc și a cedat Basarabia, Bucovina, şi Ţinutul Herţa fără nici o opoziție. Banditul de Carol ştia din 1939 ce se va întâmpla. El a cedat Sudul Dobrogei Cadrilaterul, bulgarilor, Nordul Transilvaniei ungurilor, și Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa bolşevicilor, şi dacă mai stătea, România dispărea de pe hartă.
În dimineaţa zilei de 28 iunie am aflat ca Basarabia e cedată ruşilor, deci fiecare s-a descurcat cum a putut. Nu este cazul să descriu acest tragic episod, deoarece această mică povestire vreau să o dedic memoriei lui Valeriu.
Am fugit, absolvisem clasa a şaptea, Valeriu terminase a opta. Guvernul lui Antonescu ne-a luat sub oblăduirea lui, am fost repartizat să continui clasa a opta la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ. Valeriu a dat examenul şi a ajuns student la Facultatea de Drept din Iaşi. El se refugiase cu cele trei surori şi cu mama. Tatăl, Vasile Gafencu, a rămas la gospodăria din Sîngerei, a fost arestat imediad ce a căzut Basarabia şi a murit de foame într-un lagăr bolşevic.
Am terminat a opta, am luat bacalaureatul şi în toamna lui 1941 am reuşit şi am intrat în anul întâi la Politehnica Gheorghe Asachi, care atunci funcţiona în clădirea Universităţi din Iaşi. Într-o zi m-am întâlnit cu Valeriu, care trecuse în anul doi la Drept. El îmi spune:
“Ovidiule, diseară noi studenţii de la Drept avem o întrunire în via la care e vechil tatăl colegului meu din Bălţi, Ciocan. Nu vii şi tu? Poate veni oricine, se vor discuta probleme intreresante”.
Îmi pare rău Valeriu că nu pot veni că noi „bobocii” facem un chef de bucurie, că am reuşit la Politehnică, îmi pare rău.
Cineva trădase, via era împânzită cu agenţi ai Siguranţei, şi i-a luat pe toţi ca din oală. I-au judecat şi toţi au primit pedepse grele, Valeriu a căpătat 25 de ani de muncă silnică. Eu am scăpat, Îngerul meu păzitor m-a salvat de la o soartă ca a lui Valeriu. Îngerul meu păzitor m-a salvat de la moarte de trei ori.
Nu am mai ştiut de Valeriu, decât peste câţiva ani. Eram inginer, lucram la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti şi am aflat că Valeriu e la o vie în Ardeal, în comuna Galda. Eram logodit cu prima mea nevastă, Angelica. Amândoi l-am vizitat pe Valeriu, unde am cunoscut şi pe mulţi camarazi de ai lui. Am stat la Galda la via lor vreo trei zile. Paza practic era inexistentă. Ei îşi dăduseră cuvântul de onoare că nu vor evada şi nu a fugit nci unul. Era simplu să fugă, imediat ar fi trecut graniţa în Ungaria şi i se pierdea urma. Valeriu era foarte bucuros de vizita noastră. Mi-a spus ca li s-a ordonat sa nu mănânce struguri când culeg, şi nici unul nu a gustat o boabă, în schimb la masă li se dădea struguri. Nouă paznicii, care erau nişte băieţi tineri, ne-au dat struguri pe săturate. Valeriu parcă era iluminat de o flacară lăuntrică, era un ascet. Am stat la masă cu ei, înainte de a mânca toată lumea se ridica în picioare şi se spunea rugăciunea. Am fost foarte impresionat de disciplina unor ocnaşi care nu se plângeau de soarta lor, ci îl lăudau pe Domnul.
Am plecat cu inima frântă, nu am ştiut că nu am sa-l mai văd niciodată pe Valeriu. Am aflat mai târziu că a murit de tuberculoză într-un santoriul TBC la puşcăria din Târgu Ocna, în februarie 1952.
Valeriu era de o curăţenie sufletească neobişnuită, era darnic, şi generos, nu am cuvinte să enumăr toate calităţile lui sufleteşti. Eu ar fi trebuit să mă însor cu Nora, şi afară de prieten, aş fi fost şi rudă cu Valeriu, dar soarta nu a vrut să fie aşa.
Valeriu cu multă smerenie ar putea să stea în rândul sfinților şi să ne închinăm la el. Acum, îl simt că a venit lângă mine şi-mi spune că am scăpat cu zile luna trecută, când mi s-a implantat în inimă stimulatorul cardiac, dar asta mă obligă să duc o viaţã cinstită, creştinească şi să lupt din răsputeri pentru Basarabia noastra Sfântă.
(Ovidiu Creangă, în prima zi de Crăciun a anului 2006. Toronto. – Blog Valeriu Gafencu)