”Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă”
Încă din primele momente de când intrasem în izolare,1 imediat după ce gardianul se îndepărtase, încercasem să iau contact cu celulele vecine. Din dreapta, nici un semn de viaţă! Din stânga, am primit răspuns. Mi se răspundea la fiecare bătaie în perete, dar atâta tot. Vecinul meu nu încerca să vorbească cu căniţa la perete. Bănuind că nu cunoaşte sistemul, am început să-mi deplasez treptat ciocăniturile de-a lungul peretelui, ca să-l fac să înţeleagă să vină la fereastră. Numai după multe stăruinţe, l-am auzit în sfârşit deschizând fereastra.
Încredinţîndu-mă mai întâi că gardianul era tot ocupat cu împărţirea mesei la celălalt capăt al coridorului, m-am grăbit şi eu să deschid fereastra şi dintr-o săritură m-am apucat de gratii, rămânând agăţat de ele. Măsurându-mi cu grijă vocea, ca să nu fie auzită până în curte, m-am adresat vecinului meu, începând prin a-i spune cine sunt, de unde vin şi în ce împrejurări am ajuns la etajul Zărcii.2
Mi-a răspuns cu o voce tremurândă, de om bătrân şi suferind. A început prin a se scuza că n-a putut da mai repede curs chemării mele. Era chinuit de dureri mari reumatice şi îi venea tare greu să se mişte şi mai cu seamă să se suie la fereastră. Când mi-a spus numele, am rămas înmărmurit: era scriitorul Constantin Gane! În vremea evadării, cât stătusem ascuns în casa Haritonilor, recitisem tocmai Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Dialogul pe care l-am avut cu el a durat atâta timp cât l-au ţinut puterile să stea agăţat la fereastră.
S-a bucurat de veştile pe care i le-am dat despre nepoţii lui, Ştefan şi Gheorghe Gane, pe care îi văzusem cu un an şi jumătate în urmă, la Bucureşti. Identificîndu-mă al cui fiu eram, mi-a spus:
– Nici nu se putea ca fiul lui Tilică, să nu fie în închisoare!
În acel moment, s-a auzit o altă voce, de la o altă fereastră:
– Bădie, mă bucur să-ţi aud glasul!
Intrusul era Radu Gyr! A urmat un schimb de urări de sărbători, după care conversaţia a încetat brusc. Se auzeau paşii gardianului pe coridor! Cu puţin înainte, Constantin Gane ne anunţase de altfel că nu-l mai ţin puterile să se menţină la gratii. Mă gândeam şi la efortul pe care trebuia să-l fi făcut Radu Gyr pentru a se căţăra la geam. Cu cîteva luni înainte, îl văzusem adus în spinare de Cărămidaru, la cabinetul medical.
Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane, limba lui aleasă cu accent moldovenesc, ca şi farmecul acelui glas firav şi puţin trist vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă. Altă ocazie n-am mai avut să-l aud pe C. Gane, dar în fiecare dimineaţă şi seară, cât am stat în izolare, l-am salutat cu câte un pumn în perete, primind şi eu acelaşi răspuns.
(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. 2)
1. Acțiunea are loc la închisoarea Aiud, în ajunul Crăciunului din anul 1954.
2. Motivul pentru care memorialistul a ajuns la izolare a fost din pricina protestării față de acuza de a fi vorbit prea tare în celulă.