Celula închisorii – cea mai autentică chilie de mănăstire
Rămas singur, continui lupta împotriva marelui duşman care este frigul. M-am înfăşurat cu pătura în spate şi mă plimb într-una. Pătura este murdară şi aproape transparentă de veche ce este.
Înfăşurat în ea par un monah. Îmi spun: iată, am îmbrăcat rasa aspră de călugăr! Se împlinea sub această formă, intenţia mea din vara trecută de a merge la Mânăstirea Neamţu. Îi şi destăinuisem această intenţie, Părintelui Petru Plumbaş, noul paroh de la Finiş. Consider această celulă drept chilia Mânăstirii Neamţu spre care am năzuit. Nicăieri ca în temniţă, mai ales în cele bolşevice, nu există condiţii mai severe de viaţă. Viaţa ascetică se trăieşte cu intensitate maximă: post perpetuu prin înfometare; condiţii aspre de dormit, cu o pătură zdrenţuită, pe prici sau chiar pe beton; izolare totală faţă de lume, fără nici o legătură cu familia. Universul vieţii este redus la dimensiunea unei celule obscure. Prin aceste condiţii, celula închisorii devine cea mai autentică chilie de mânăstire.
În această izolare şi singurătate totală, în care nu este posibilă nici o activitate concretă, rămâne un timp nelimitat pentru meditaţie şi rugăciune, tulburat doar de rondul pe care îl face securistul, privind prin vizetă la diverse intervale. Mai târziu, în marile închisori, mai ales la Aiud, voi regăsi la foarte mulţi fraţi de suferinţă ideea că celula închisorii este chilie de mânăstire. În acest fel, întemniţarea era considerată un dar divin, iar executarea condamnării, un stagiu necesar pentru renaşterea sufletească şi o şcoală eficace pentru a deveni un luptător creştin desăvârşit.
(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)
