„Chipul profesorului Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român”

Trăind în obştea monahală a Sf. Mănăstiri Antim – Bucureşti între anii 1942-1950, am cunoscut pe prof. Al. Mironescu, în cadrul mişcării duhovniceşti a „Rugului Aprins“ din această Mănăstire. Lua parte adesea la Sfintele Slujbe ale mănăstirii împreună cu doamna Maria şi cei doi copii Şerban şi Ileana şi participa activ la convorbirile duhovniceşti dimpreună cu prietenii şi părinţii monahi ai mănăstirii. Îi admiram limbajul hotărât, limpede şi precis al expunerilor.

Dar Profesorul continua convorbirile duhovniceşti şi în cadrul intim al familiei, împreună cu prieteni şi părinţi îmbunătăţiţi de prin sfintele mănăstiri, frământând temele fundamentale ale vieţii creştine: desăvârşirea duhovnicească, viaţa de rugăciune, mântuirea, care pentru el erau problemele grave ale vieţii.

Chipul prof. Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură ştiinţifică, un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un îndrăgit de bunurile culturale şi spirituale ale Neamului românesc, pe care le-a îmbogăţit el însuşi cu activitatea sa. Lucrările sale ştiinţifice şi duhovniceşti, între care: Limitele cunoaşterii ştiinţifice, Certitudine şi Adevăr şi Poemele filocalice sunt mărturii grăitoare în acest sens.

(Ierom. Petroniu Tănase, 10 ianuarie 1993 – Alexandru Mironescu. Centenarul nașterii 1903-2003, ediție îngrijită de Ileanea Mironescu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 105)