...Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.

Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte.

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:

Tensiunea nervoasă creştea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziţii inopinante, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepţi în faţa miliţianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbuşirea morală şi lichidarea fizică a cât mai mulţi dintre noi. Prin morse aflasem că şi cei duşi la tribunale pentru a fi judecaţi, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltrataţi şi chiar că unii deţinuţi au murit sub lovituri. Iar Maromet şi Ivănică, în bătaie de joc, ziceau: "Dă-l la scăzământ!".

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Paștile din 1951...

Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură.

După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat şi şi-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi şi, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”.

Apoi, ne-a fixat o nouă poziţie pe priciuri: în loc să ţinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam mişca, iar prin ținerea mâinilor în sus în poziţie fixă, surescitarea nervoasă se intensifică în aşa măsură, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu toţii că, până la urmă, nu vom putea răbda şi nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Mişcarea Legionară sau să înnebunim. (...)

Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât în libertate. Acolo unde nu este suferinţă, lumea este copleşită de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăţia durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificaţiei religioase.

Drumul pe galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se imnuri religioase. Răsună bolţile subterane de cântările: “Cu noi este Dumnezeu”, “Sfinte Dumnezeule” şi altele.

Ocnaşii care merg în şir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini şi umbre de-alungul galeriilor învăluite în beznă, par nişte pelerini ce merg spre un tărâm plin de taine. Aşa treceau, odinioară, creştinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al catacombelor. Ocnaşii de astăzi sunt cei mai buni fraţi cu prigoniţii şi martirii de atunci, căci şi sufletele lor se înalţă spre cer din adâncul catacombelor.

Se apropiau Sfintele Pasti, pe la sfârsitul lui aprilie. Iar noi ne pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestati de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învătăm pe de rost.

Profitând de atitudinea indecisă a directorului, am obţinut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paşti cu slujba religioasă în curtea închisorii, la Troiţa Nicadorilor, la care să ia parte toţi deţinuţii, şi cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte.

În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună.

Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei.

Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru IisusHristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.

Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.