Comunismul a dus la ruptura ierarhilor față de popor
Azi am fost la Sfânta Liturghie la Patriarhie. Se petrece acolo o mare minune şi pentru ea merg adesea-n acest loc şi văd mulţi oameni vibrând de cele mai sfinte simţăminte şi năzuinţe.
Dincolo însă de slujbele ce se fac aici, oamenii îmbrăcaţi în odăjdii episcopale nu merită nici încrederea, nici respectul, nici banul de dajdie pe care-l primesc. Şi nu mă gândesc în primul rând la păcatele lor personale – deşi nici acestea nu trebuie trecute cu vederea – ci la faptul trist că ei exercită asupra Bisericii ordinele ateiste ale Partidului Comunist. Se respectă numai formele dar se practică politica se stat. Bisericile au rămas deschise dar un număr mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, duşi în lagăre la muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Se păstrează cuvântul şi Sfânta Jertfă însă libertatea de organizare este strict controlată se stat: orice iniţiativă trebuie aprobată de stat, orice cuvânt trebuie cenzurat de stat, orice bănuţ trebuie ştiut de stat.
Creştinătatea este claustrată între zidurile bisericii şi preoţii în altar. Nu este permisă nici o activitate duhovnicească, educativă, socială, ca să nu mai amintim de cele economice şi politice, care sunt atributele exclusive ale Partidului Comunist. Nu mai există predică ziditoare de suflet, ci predică tradiţionalistă, fără actualitate. Nu se mai simte comuniunea dintre creştini, căci ea ar înspăimânta pe guvernanţii atei. Cât despre o organizare comunitară a parohiilor, nimeni nu îndrăzneşte să mai cugete. Preoţii care cutează să se ocupe de catehizarea copiilor riscă să fie prigoniţi mai întâi de episcopi şi apoi Azi am fost la Sfânta Liturghie la Patriarhie. Se petrece acolo o mare minune şi pentru ea merg adesea-n acest loc şi văd mulţi oameni vibrând de cele mai sfinte simţăminte şi năzuinţe.
Dincolo însă de slujbele ce se fac aici, oamenii îmbrăcaţi în odăjdii episcopale nu merită nici încrederea, nici respectul, nici banul de dajdie pe care-l primesc. Şi nu mă gândesc în primul rând la păcatele lor personale – deşi nici acestea nu trebuie trecute cu vederea – ci la faptul trist că ei exercită asupra Bisericii ordinele ateiste ale Partidului Comunist. Se respectă numai formele dar se practică politica se stat. Bisericile au rămas deschise dar un număr mare de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, duşi în lagăre la muncă forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Se păstrează cuvântul şi Sfânta Jertfă însă libertatea de organizare este strict controlată se stat: orice iniţiativă trebuie aprobată de stat, orice cuvânt trebuie cenzurat de stat, orice bănuţ trebuie ştiut de stat.
Creştinătatea este claustrată între zidurile bisericii şi preoţii în altar. Nu este permisă nici o activitate duhovnicească, educativă, socială, ca să nu mai amintim de cele economice şi politice, care sunt atributele exclusive ale Partidului Comunist. Nu mai există predică ziditoare de suflet, ci predică tradiţionalistă, fără actualitate. Nu se mai simte comuniunea dintre creştini, căci ea ar înspăimânta pe guvernanţii atei. Cât despre o organizare comunitară a parohiilor, nimeni nu îndrăzneşte să mai cugete. Preoţii care cutează să se ocupe de catehizarea copiilor riscă să fie prigoniţi mai întâi de episcopi şi apoi Un astfel de creştinism se solidarizează cu natura lucrurilor istorice fără a le mai înnobila. Tainele Bisericii răspândite la întâmplare în istorie sunt mărgăritare de preţ mâncate de porci. Porcii, chiar dacă se botează, nu sunt creştini, ci tot porci rămân.
Aşa cum mântuirea omului nu este posibilă doar prin harul dumnezeiesc, fără participarea voluntară a omului, tot aşa Biserica nu poate fi numai sfinţire fără sfinţenie. Racila aceasta este veche în Ortodoxie şi în secolul nostru s-a manifestat necontenit. Mereu statul, fie sub semnul crucii, fie sub semnul stelei, a decis stările şi orânduirile Bisericii în lucrarea lor istorică, socială şi actuală şi i-a consacrat acesteia un rol sacramental rupt de realităţi, străin de lume, departe de oameni.
Pregătit sufleteşte de Biserică, omul creştin este sfâşiat de societatea necreştină ori anticreştină. Conştiinţa sa este chinuită între Biserică şi stat, între sacru şi natural (naturalul luat la voia întâmplării, deci ca păcat). Însăşi organizarea Bisericii s-a adaptat la această înstrăinare faţă de popor şi în ultimă instanţă poporul a fost părăsit.
Aspectul strict liturgic este o realitate puternică dar insuficientă. Viaţa creştină trebuie trăită integral, solidar şi unitar. Totul trebuie să fie sfânt în viaţă şi numai aşa viaţa devine bucurie, armonie şi pace. Năzuinţele şi strădaniile religioase trebuie să fie permanente în istorie, spiritualizând-o. Spiritualizarea înseamnă practicare, viaţă prin har şi voinţă. Înalţii clerici nu trebuie să se retragă într-un turn de fildeş, ci să fie necontenit în mijlocul credincioşilor, adică să fie în Biserică, căci poporul întrunit laolaltă este Biserica.
Toată austera pregătire a ierarhilor este în Biserică, pentru Biserică şi prin Biserică (a se citi popor, ori adunare, ori comunitate). Izolându-se de popor, clericii au restrâns Biserica la ei iar poporul a fost înfeudat. O astfel de ierarhie bisericească este tiranică şi străină duhului creştin. Ierarhii şi preoţii sunt, mai bine zis trebuie să fie expresia directă şi autentică a Bisericii, a poporului, a comunităţii. Aşa a fost organizată Biserica primară, aşa s-au organizat şi în primele secole creştinii. Modul de alegere al apostolilor şi al diaconilor trebuie să rămână un exemplu consacrat pentru cler şi popor. Chiar funcţiile lor trebuie revizuite în duhul Bisericii apostolice. Sunt trepte speciale de pregătire pentru diaconi, preoţi şi episcopi şi ele trebuie respectate nu numai în formă, ci şi în fond. Toate aceste aspecte dau forţa Bisericii, dar noi aproape că am uitat de ele, fapt care explică în mare parte criza modernă.
Toate gândurile acestea mi-au venit în minte azi, când am asistat la hirotonisirea unui diacon. Am văzut pe episcop în impresionantă slujire, cântând un fel de imn măreţ care exprimă voinţa tuturor credincioşilor: „Vrednic este!”. Corul a apăsat apoi pe aceleaşi cuvinte cu sunete de gravă resimţire. Şi totuşi spectacolul era ireal, era o abstracţiune, era aproape ocult, căci poporul nu cunoştea nici pe episcop, nici pe diacon şi nici pe cântăreţi. Se producea un eveniment care ne angaja dar de care eram străini. Este o veche tradiţie a Bisericii ca poporul să acorde vlădicilor girul său pentru noul hirotonisit dar ea s-a viciat până la grotesc, aşa cum cu amărăciune constat acum. Nu a fost însă întotdeauna aşa. Cândva acest ceremonial corespundea comuniunii ce exista în Biserică. Episcopul era în necontenită comunicare cu poporul, era în popor şi al poporului. Aceasta ar fi adevărata democraţie. De asemenea candidatul la diaconie era din popor şi se alegea cu grijă iar hirotonisirea propriu-zisă era ultimul moment de consimţire din partea credincioşilor. Deci episcopul întreba: „Vrednic este?” iar poporul răspundea: „Vrednic este!” numai dacă se învoia cu adevărat la alegerea făcută. Aşa este bine.
Astăzi însă există o gravă ruptură între vlădici şi popor; ei trăiesc într-o lume a lor, decid în numele poporului dar nu îl consultă şi deci nici nu îl reprezintă. Biserica Ortodoxă a rămas o simplă faţadă care poate fi oricând spulberată de către partid. Este atât de ingrată această preoţime, încât la ordinele partidului ea însăşi cere demolarea bisericilor şi într-o zi va cere şi desfiinţarea Bisericii. Până atunci clerul slujeşte cu o mână poporul şi cu cealaltă partidul. Partidul beneficiază de dreptul tradiţional de a se amesteca în problemele Bisericii, căci clerul nostru lipsit de demnitate nu discerne între statul ateu şi statul creştin ori între guvernanţii atei şi cei credincioşi.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
