Constantin Oprișan – Căderea unui mucenic sub greutatea crucii…
Ori de câte ori ne aplecăm spre cunoaşterea vieţilor sfinţilor, observăm că relatările despre martirajul mucenicilor sunt alcătuite într-un stil estetizat, deşi circumstanţele descrise sunt înfiorătoare în fapt. Desigur că motivaţia acestei abordări delicate este justificată de gravitatea şi brutalitatea supliciilor de care au avut parte sfinţii mucenici şi care, dacă ar fi relatate cu de-amănuntul, ar îngrozi spre deznădejde în loc să însufleţească spre o credinţă tare. De aceea, cuvintele care alcătuiesc vieţile mucenicilor şi pătimitorilor dreptei credinţe, sunt atent formulate pentru a atenua din brutalitatea pe care o presupune orice martiriu.
Însă este posibil ca tot din acest motiv, să nu realizăm faptul că martiriul nu are nimic spectaculos şi artistic în el, căci pe cât este de înălţător duhovniceşte şi tainic sfinţitor, pe atât este de macabru văzului și auzului. Şi tocmai datorită faptului că martirajul presupune dureri peste fire, curajul mucenicilor nu a fost întotdeauna liniar, pe aceeaşi înălţime a mărturisirii de credinţă de la începutul martiriului până la sfârşit. Așa încât unii dintre ei s-au clătinat în credință și au căzut pentru moment. Iar acum tocmai de un astfel de caz vom vorbi, căci de o cădere temporară a avut parte şi fericitul mărturisitor Constantin Oprişan.
Şi este important să ne oprim și să realizăm că avem de învățat din căderile mărturisitorilor la fel de mult ca și din ridicărilor lor sublime. De aceea, clătinările de credință ale mărturisitorilor nu trebuie să ne fie un motiv de poticnire, ci un motiv de a învăța lecții care deși dureroase, totuși sunt aducătoare de multă înțelepciune în lupta mântuirii. Căci aşa cum Dumitru Bordeianu a învăţat din propria-i cădere să se ridice cu şi mai multă bărbăţie pentru dreapta mărturisire, aşa cum Gheorghe Calciu a învăţat din propria-i cădere să se ridice şi să se dedice lui Hristos cu râvnă înflăcărată de apostol, tot aşa şi căderea mărturisitorului Constantin Oprişan i-a fost acestuia lecţie de a se ridica mai puternic şi de a se dărui cu totul lui Hristos, desăvârşindu-se prin suferinţă.
Dar până la desăvârșire, fericitul Constantin a trebuit să treacă prin probe cumplit de grele, care temporar l-au clătinat în mărturisire. Și unul din episoadele care arată o astfel de clătinare, este relatat de Ioan Ianolide, la începerea reeducărilor din închisoarea Gherla:
„- V-am adus aici pentru a vă dezvălui adevărata faţă a oamenilor. Sunteţi victimele acestor criminali şi bandiţi pe care îi numiţi şefi. Voi i-aţi socotit de bună-credinţă şi v-aţi însuşit ideile lor otrăvite. Veţi înţelege minciuna lor din propria lor gură. Iată, vă va vorbi acum Constantin Oprişan.
Constantin Oprişan era şeful Frăţiilor de Cruce, iubit şi urmat cu încredere de acei tineri. El trecuse prin toate ororile reeducării din Piteşti, ca unul ce era considerat bandit cu autoritate printre legionari. A luat cuvântul cam aşa:
– Sunt născut într-o noapte de orgie, dintr-un tată beţiv şi o mamă sifilitică. Sunt pe jumătate imbecil şi pe jumătate nebun. Sunt ros de dorinţe sadice şi ticăloase. M-am depravat cu sora mea, cu mama mea şi cu cine mi-a ieşit în cale. Am ucis. Am furat. Sunt un escroc de meserie şi un mincinos de profesie. Sunt un beţiv şi tot ce e scabros am făcut…
Stupoare, uimire, disperare. Elevii nu ştiau ce să creadă. Unii au înnebunit pe loc, cineva s-a sinucis, alţii nu au crezut iar alţii au acceptat reeducarea, dacă nu din prima zi, în zilele ori lunile care au urmat, căci „lecţia” a continuat cu argumente asemănătoare. Cei ce au rezistat însă au intrat la bătaie. Erau desfiguraţi. Însuşi Constantin Oprişan era pus să bată, dar tot el a avut tăria să şoptească:
– Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptaţi reeducarea!„1
În legătură cu aceste aspecte, s-a pus următoarea întrebare, într-un interviu luat părintelui Gheorghe Calciu: „Unii vorbesc că ar fi cedat la închisoare la un moment dat. Dumneavoastră ce părere aveţi despre astfel de opinii?”2 Părintele Calciu, fiind el însuşi la acea vreme unul din studenții care au cunoscut din plin rănile adânci ale reeducării, a dat un răspuns delicat,care să ne determine să nu judecăm pripit căderile care s-au petrecut la Piteşti în cumplita reeducare prin tortură neîntreruptă:
„Costache Oprişan a fost unul dintre cei mai chinuiţi în închisoare. Pentru că el avea funcţie şi toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprisan să cedeze sau să-l desfiinţeze pentru ca toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu ştiu dacă a cedat sau dacă nu a cedat, ştiu că a fost aşa de torturat încat, când am stat eu cu el în celulă avea plămânii complet distruşi. Dacă a cedat sau dacă nu a cedat?… Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât cei care au murit. Aşa că nu putem face o judecată de felul acesta. Au fost condiţii supra-umane.”
Octavian Voinea, trecut şi el prin procesul de reeducare consemnează în memoriile sale că „a reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” [pe Oprișan n.n.] în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan.”3
De altfel, Constantin a prevăzut de la bun început căderile inevitabile care aveau să urmeze în evenimentele dramatice de la Pitești, dovadă fiind îndemnul pe care îl dă unor frați de suferinţă chiar înainte de începerea torturilor: „nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenţei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia şi camaraderia… Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”.4
Dar ca să înţelegem mai bine de ce aveau să se prăbușească atâtea caractere tari în voință și credință, precum Constantin Oprișan, Gheorghe Calciu sau Dumitru Bordeianu, trebuie să aflăm cauzele care au concurat la aceste prăbuşiri. Drept urmare, dacă vom urmări în amănunt firul martiriului îndurat de Constantin, cel despre care s-a spus că “nu a fost tânăr mai schingiuit ca el la Pitești”, vom ajunge într-o dilemă. Ceea ce s-a întâmplat la Piteşti a fost atât de inuman şi atipic faţă de ceea ce cunoaştem din istoria opresiunilor de orice fel, încât putem pune o întrebare legitimă: Nu cumva la Piteşti s-au redefinit limitele, dimensiunile şi înţelesurile martirajului? Căci acolo, tortura a fost de o intensitate nemaiîntâlnită, totul devenind un chin: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia. Iar limitele suferinţei s-au redefinit atât de mult mai ales datorită apariţiei a două noi dimensiuni de martiriu:
Prima dimensiune este dată de faptul că mărturisitorii au ajuns să fie torturaţi de chiar foştii lor prieteni/cunoscuți, reeducaţi între timp în taină, și cu care până mai ieri aveau aceleaşi idealuri. Şi pe fondul faptului că reeducarea începea brusc, fără o acomodare prealabilă a victimelor cu situația nou creată, şocul sufletesc a fost atât de mare încât a dărmat de la bun început pe cei mulţi dintre studenţii care au trecut prin Piteşti. Iar mărturisitorul Constantin Oprişan a avut parte din plin de această dramă, chiar dacă a rezistat cu un eroism de durată neegalat. Astfel, într-o bună zi, Constantin este introdus într-o cameră a închisorii Pitești, apoi întâmpinat cu falsă frățietate de către studenții reeducați, după care urmează întorsătura la 180 de grade. La un semnal este lovit din toate părțile și timp de câteva ore este călcat efectiv în picioare, strigându-i-se în urechi că ”noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…”5
A doua dimensiune este dată de faptul că, în afară de anumite excepţii, mărturisitorii nu au avut dreptul/posibilitatea de a scăpa de chinuri prin moarte. Dacă mucenicii din primele veacuri scăpau de durerile supliciilor prin moarte năprasnică, la Piteşti moartea era un lux care nu era permis oricui, ci în cel mai bun caz era „oferită” în aşa fel încât să devină o altă metodă de cedare. Acest aspect îl mărturiseşte chiar Eugen Ţurcanu, unealta principală a reeducării: „Veţi muri când vreau eu. Încet, cu linguriţa!”.6 Aceeaşi ameninţare demonică i-a fost promisă personal şi lui Constantin, de același Ţurcanu, în două rânduri: „De mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” 7 şi „aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.”8
Aşadar, dacă vom ţine cont de aceste două dimensiuni noi ale martirajului, vom realiza că trebuie să ne aplecăm cu adâncă consideraţie şi înţelegere asupra căderilor nu numai ale mărturisitorilor, ci şi asupra victimelor care nu şi-au mai revenit vreodată din acest experiment diabolic. Deci este esenţial să înţelegem că acolo într-adevăr „au fost condiţii supra-umane„.
Din aceleaşi considerente memorialistul Neculai Popa, trecut şi el prin reeducarea din Piteşti, ne arată că „nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte.”9
Şi pentru a înţelege mai bine puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut şi el prin acest calvar, subliniază că „evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demoniace. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc apocalipsei.”10
Așadar, ținând cont de toate aceste detalii, vom încerca să ne apropiem cu bună-cuviință de capitularea parțială a lui Constantin Oprișan pentru a înțelege mai bine drama prin care a trecut și modul în care a depășit-o acest mare mărturisitor. În acest sens, ne va ajuta mărturia lui Mihai Timaru consemnată în memoriile sale:
La sfârșitul lunii august 1951, în celebra celulă 99 de tortură a închisorii Gherla, au fost introduşi următorii: Constantin Oprişan, Stuparu Mihai, Ghiţă (Gheorghe) Calciu, Măgirescu Eugen, Păvăloaia, Virgil Bordeianu, Lică Condurache, toți din echipa lui Eugen Ţurcanu. Printre cei aduşi pentru a fi reeducaţi se numărau: Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, Popescu Traian (zis Macă), Maxim Virgil, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianu și alții.
Este interesantă remarca memorialistului: „Din partea acelora care ştiau ce urmează, exista o reţinere, o mare rezervă faţă de noi”.11 Cu toată această situație tensionată, după apelul de seară Mihai Timaru relatează că „se apropie de mine Costache Oprişan şi îmi spune că din auzite mă cunoaşte, că-i prieten cu Paragină şi este bucuros că m-a cunoscut personal. La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi spune: „Ştii o să fiu pus să te bat”. M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să spună. Şi-l întreb foarte intrigat: „Dar de ce să mă baţi tu?”Mă măsoară şi-mi spune: „O să înţelegi mai târziu” „12.
Ne oprim pentru o clipă asupra acestor mărturisiri pentru a evidenția cât de mult risca Costache Oprişan să fie trecut din nou prin reeducare, divulgând planul și prevenindu-l pe Mihai Timaru despre ceeea ce avea să se petreacă în continuare. Însă această punere în gardă constituia metoda prin care Constantin Oprişan se putea suporta în noua sa ipostază ingrată, aceea de bătăuş al unui nevinovat precum cum fusese el însuşi înainte de a fi transformat în ceea ce devenise. Deci această punere în gardă era atât o modalitate de a-şi cere iertare înainte de faptă, cât și dovada unui curaj ce preceda compromisul la care urma să se dedea. Aici avem de-a face cu psihologia unui târg cu sine însuşi: Pe de o parte cedarea, a cărei acceptare însemna stoparea propriei suferințe îndurate până atunci, iar pe de altă parte curajul la fel de mare care, probabil, făcea aceptabilă această situație a omului rămas fără resurse sufletești.
Nu peste mult timp avea să-și facă apariția Eugen Ţurcanu. Proaspătul intrat, li se adresă celor destinaţi reeducării cu termenul său preferat „bandiţilor!”, la care Mihai Timaru, neștiind ce avea să urmeze, îi ceru socoteală pentru insultă. Urmarea a fost: – „Pe ei, pe bandiţi”. După tipicul acțiunii de reeducare, apărură de niciunde bâtele şi jocul demonic începu a se desfășura nestingherit. La un moment dat, Mihai Timaru îl vede „pe Costache Oprişan că se apropie de mine şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui le simt şi mi-am dat seama că sunt deosebite de loviturile altora. Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi atunci am înţeles şi poate şi mai târziu că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat: trebuia să-l bată pe Mihai Timaru” 13. Prin acest contrast paradoxal de sentimente antagonice, de violență amestecată cu compasiune și pocăință, putem înțelege în sfârșit marea dramă pe care a trăit-o Constatin Oprișan: faptul de a te vedea ajuns la capătul tuturor răbdărilor și resurselor de luptă, înfrânt dar fără însă a-ți pierde umanitatea. Este imposibil de relatat în cuvinte amarul slăbiciunilor pe care le-a trăit Constantin, acelea de a-și cruța trupul istovit de chinuri insuportabile, deși plătea în același timp pentru asta cu prețul torturării propriei conștiințe și cu prețul de a-și răni dragostea pe care o purta aproapelui, a cărui dramă o cunoștea prea bine.
Doar punându-ne în pielea victimelor, putem să înţelegem în parte iadul de la Piteşti, noi cei care nu am simţit pe pielea noastră dimensiunile acestei tragedii. Totuși, atunci când vorbim de Piteşti, cred că nu greştim dacă afirmăm că acolo, Constantin Oprişan şi Eugen Ţurcanu au reprezentat, cel puțin o bună parte de vreme, „cei doi poli ai existenţei„14. Primul, întruchiparea răbdării umane ajunsă la limită iar celălalt întruchiparea răutăţii dusă la extrem. Că aproape tot procesul de reeducare a gravitat în jurul acestor doi poli, mărturiseşte însuşi Ţurcanu la Gherla, atunci când fericitul Constantin se ridică de sub lespedea grea a reeducării, mucenicindu-se din nou pentru Hristos:
„- Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi […] De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? […] Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!
-Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!”15 Şi de aici înţelegem că prin aceste cuvinte Ţurcanu își recunoaşte indirect înfrângerea în faţa lui Constantin, căci deşi Constantin a pierdut o luptă la Piteşti, în final a caştigat războiul reeducării cu Țurcanu la Gherla. Dumnezeul avea să-și spună ultimul cuvânt!
Parcurgând toate aceste mărturii tulburătoare, poate că cea mai grea lecție pe care o avem de învățat de la fericitul mărturisitor Constantin este acest crunt adevăr formulat mai târziu de Ion Sadovan: „Prilejurile nu-l fac pe om slab, ci doar îi arată cât este de slab. Noi cei care nu am avut prilejul să arătăm cât suntem de slabi, să-i mulţumim lui Dumnezeu că n-am trecut pe acolo!”16
Totuși așa cum Dumnezeu i-a grăit dumnezeiescului apostol Pavel că „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”, tot așa și fericitul mărturisitor Constantin Oprișan s-a sfințit și s-a desăvârșit „în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos.” (Corinteni II, 12:10)
Și întorcându-ne la cuvintele dintru început ale îndelung-pătimitorului Constantin, precum că „lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica” și „fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el”, realizăm că ele au avut un caracter profetic, căci tocmai prin acestea două s-a ridicat Constantin din mlaștina disperării: prin puterea lui Dumnezeu și prin propriile puteri care nu erau altele decât „dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul„.
Aşa că după căderea dramatică sub greutatea crucii reeducării, fericitul mărturisitor Constantin Oprişan avea să se ridice mai târziu până la sublim, înviind întru sfinţenie. Și iată ce mărturie elocventă ne lasă părintele Gheorghe Calciu în acest sens: „el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos”17
De aceea se cuvine toată cinstea acestui mare mărturisitor, greu încercat în temniţele comuniste, care prin propriul exemplu de viață ne învaţă lecţiile cele mai grele ale mântuirii: ridicarea la sfinţenie, oricât de grele ne-ar fi circumstanțele vieții, și iubirea de vrăjmași.
Bucură-te mare mărturisitor Constantin, că dureri peste fire ai răbdat și Marilor Mucenici ai semănat! Bucură-te, mare mărturisitor Constantin, care în temniță, împreună cu atâția alții, Golgota neamului românesc ai suit!
(Dan Tudorache)
1. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă;
2. Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Taina Dragostei – martirii neamului românesc;
3. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române;
4. Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării;
5. Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ediția a III-a, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36;
6. Tache Rodaș, Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica;
7. Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II;
8. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, p. 89;
9. Neculai Popa, Coborârea în Iad;
10. Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit;
11. Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 55;
12. ibidem;
13. idem, pag. 56;
14. Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II;
15. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, vol. II, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, p. 273-274;
16. Mihai Timaru, op. cit., p. 87;
17. Pr. Gheorge Calciu – idem.