Suntem scoși din camere și celule și duși pe același etaj la camera 99. (…) Majoritatea din cei pe care i-am întâlnit în camera 99 erau studenți: Costache Oprișan, Stuparu Mhai, Ghiță Calciu, Magirescu Eugen, Păvăloaia, Bordeianu Virgil, Lică Condurache, de numele altora nu-mi mai amintesc. (…) În sfârșit se servește masa de seară, se face apelul și se anunță închiderea.
Am ajuns [la Pitești n.n.] cam prin luna martie 1950. Vecinii din dreapta noastră ne-au comunicat că Gioga Parizianu, care stătea în celula lor, fusese luat cu bagajul, fără să se ştie unde. În acesta celulă mai erau doi colegi de an de-ai lui, Dumitru Bordeianu şi cumnatul acestuia, Mircea Mihai Iosub, amândoi din Drăguşeni-Baia, precum şi Costache Oprişan, fostul comandant pe ţară al Frăţiilor de Cruce. (…)
În 1945, fiind nevoită să plec de pe Târnave, am fost trimisă la Bucureşti. Asa am ajuns in casa doamnei Staicovici. (…) Tot aici l-am cunoscut pe Costache Oprişan, care era şeful Frătiilor de Cruce pe țară. Dacă îmi amintesc bine, a preluat şi activitatea pe care o depusese Fane. Costache era brunet, de statură potrivită, cu o privire blândă şi visătoare. O ființă interiorizată, puțin expansivă. Un bun camarad, un bun luptător. Avea multă dragoste pentru cei din jur. L-am revăzut la Cluj în 1946. A fost arestat în 1948, dus la Piteşti. A trecut prin toată gama suferințelor şi s-a stins […]
Gheorghe Calciu mi-a povestit că în braţele lui a murit Costache Oprisan, şeful studenţilor legionari fedeciști. Cunoşteam pe Costache Oprișan din 1940 şi mă interesa evoluţia lui. În 1941 Oprișan a fugit în Germania, fiind absolvent de liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie şi literatură. De aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a pregătit mereu şi a ajuns la o remarcabilă cunoaştere a filosofiei.
Acolo unde a fost unire, credință adâncă și rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri de sânge și bucăți de plămâni. În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om […]
Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atașat de frații mei de suferință – și nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulți din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niște îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprișan. Am stat un an de zile în aceeași celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui […]
Ori de câte ori ne aplecăm spre cunoaşterea vieţilor sfinţilor, observăm că relatările despre martirajul mucenicilor sunt alcătuite într-un stil estetizat, deşi circumstanţele descrise sunt înfiorătoare în fapt. Desigur că motivaţia acestei abordări delicate este justificată de gravitatea şi brutalitatea supliciilor de care au avut parte sfinţii mucenici şi care, dacă ar fi relatate cu de-amănuntul, ar îngrozi spre deznădejde în loc să însufleţească spre o credinţă tare. De aceea, cuvintele care alcătuiesc vieţile mucenicilor şi pătimitorilor dreptei credinţe, sunt atent formulate pentru a atenua din brutalitatea pe care o presupune orice martiriu.
Deodată ne-am pomenit că se dă uşa la o parte şi în cameră se îngrămădesc nişte arătări. Desculți şi cu trăistutele în brațe, priveau terorizaţi la noi şi la ordinea din cameră. În urma lor, a intrat păşind măsurat domnul Țurcanu! Se făcuse linişte ca în aşteptarea unei sentințe. Cei mai mulţi dintre noii sosiți arătau a fi mai în vârstă decât noi. Țurcanu, după ce i-a tot mutat între ei, s-a adresat celui din extrema dreaptă a rândului: „Ce mai faci Costache?” La care acela a schitat un gest care ar fi trebuit să însemne: „După cum vezi!”
În aceeaşi seară a intrat în cameră1 un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit: – Acesta e Costache Oprişan. Îl cunoştam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită.
Costache Oprişan a trecut hotarul acestei vieţi prin luna iulie 1958. Noi, cei din celula situată la cea mai mare distanţă de Costache Oprişan, am sesizat nişte zgomote neobişnuite în Casimcă. Prin inimă am simţit un junghi că ar fi putut muri Costache Oprişan, pe care îl ştiam extrem de bolnav de tuberculoză. N-am aflat chiar atunci vestea cea otrăvită, ci puţin mai târziu, în împrejurări de care nu-mi mai amintesc. Un lucru am zis atunci şi-l zic şi acum:
Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituală a început. În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Eram sub pământ; Jilava este construită sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – întreaga închisoare este sub pământ. În acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau […]
Din Gherla mai redăm o singură scenă. Un grup de elevi din Târgşor sunt aduşi într-o cameră mare. Nu ştiau nimic despre reeducare. „Restructuraţii” studenţi încep să-i provoace şi ei se prind în joc. Însuşi şeful Frăţiilor de Cruce e pus să-i incite. Se creează o atmosferă antirevoluţionară, mistică, naţionalistă, cu şedinţe, cu jurăminte, cu cântece şi cuvântări aprinse.
Datorită creşterii numărului de bolnavi şi a aglomerării infirmeriei, am fost transferat la secţia TBC din celularul vechi, denumită şi ”Zarca Gherlei”. Condiţiile aici erau mai bune, cu celule mici, cu două paturi; puteam să ne regăsim liniştea de care aveam atâta nevoie.
Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. –Voi, bandiților, ni se adresează nouă celor izolaţi, să nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte! După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.
„Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul […]
