Datorită creşterii numărului de bolnavi şi a aglomerării infirmeriei, am fost transferat la secţia TBC din celularul vechi, denumită şi ”Zarca Gherlei”. Condiţiile aici erau mai bune, cu celule mici, cu două paturi; puteam să ne regăsim liniştea de care aveam atâta nevoie.
Aici aveam să găsesc câţiva studenţi care trecuseră prin Piteşti, ieşiţi de sub teroarea demascărilor şi care discutau public despre crimele săvârşite în timpul demascărilor. Primul care a venit să mă vadă a fost N. Cojocaru din Bacău, ieşit de sub influenţa reeducării. Mi-a spus că în celula vecină se găseşte Costache Oprişan şi că este foarte bolnav. A doua zi, m-am dus să-l văd şi eu; am rămas adânc impresionat, atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. Mai erau internaţi în acest timp, ca foarte grav bolnavi, Ioniţă Sârbu şi Sergiu Mandinescu.
Îmi amintesc cât de mult suferea Mandinescu din cauza celor întâmplate în timpul demascărilor de la Piteşti. Ajunsese să-şi dorească din ce în ce mai mult moartea. Stătea ore întregi numai în cămaşă în faţa geamului deschis, indiferent de gerul de afară, cu toate că era conştient de gravitatea bolii sale. Refuza cu încăpăţânare să se îmbrace, spunând că numai astfel Dumnezeu îi va ierta greşelile. Nu după mult timp, va fi transferat de la Gherla la Craiova, unde i-am pierdut urma. Spre deosebire de Sergiu Mandinescu, Costache Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti.
În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.
(Neculai Popa - Coborarea în iad. Fenomenul Pitești)
