Suntem scoși din camere și celule și duși pe același etaj la camera 99. (...)
Majoritatea din cei pe care i-am întâlnit în camera 99 erau studenți: Costache Oprișan, Stuparu Mhai, Ghiță Calciu, Magirescu Eugen, Păvăloaia, Bordeianu Virgil, Lică Condurache, de numele altora nu-mi mai amintesc. (...)
În sfârșit se servește masa de seară, se face apelul și se anunță închiderea.
Se apropie de mine Costache Oprișan și îmi spune că din auzite mă cunoaște, că-i prieten cu Paragină și este bucuros că m-a cunoscut personal. La un moment dat, Costache Oprișan mă cheamă de-o parte și îmi spune: ”Știi că o să fiu pus să te bat”. M-am uitat la el mirat, nu știam ce vrea să-mi spună. Și-l întreb foarte intrigat: ”Dar de ce să mă bați tu?”. Mă măsoară și-mi spune: ”O să înțelegi mai târziu”.
Din acel moment, nu trec nici două minute și intră în cameră Țurcanu.
Nu-l văzusem niciodată până atunci și nici nu auzisem de el în închisoare până la ora aceea. (...) O dată cu Țurcanu sau imediat după el intră și echipa adevărată de torționari: Livinschi, Popa Țanu, Mărtinuș, Pușcașu Vasile, Morărescu, Fux, Steiner Rek, Jubereanu și alții, ale căror nume nu le mai rețin.
Țurcanu intră în cameră urmat de călăii lui și, stăpân pe sine, ni se adresează nouă cu autoritate: ”Ce faceți aici, bandiților? Faceți ședință legionară?”
În acel moment toate privirile se îndreptau spre el, cu stupoare și revoltă, iar eu mă ridic în picioare, pășesc în fața lui și-l înfrunt: ”Cine ești tu? Și cum îndrăznești să ne insulți și să ne faci bandiți?” La fel se ridică și Petrică Duduța și-l înfruntă și el. (...)
Țurcanu ridică mâna sus, cu autoritate și comandă: ”Pe ei, pe bandiți”
În acel moment, toți cei din cameră, în afara celor 14-16 victime, scot, de sub rogojine și pături, ciomege și cozi de mătură și se năpustesc asupra noastră și încep să ne lovească, cu bețele, cu picioarele și mâinile, unde apucau, în cap, pe față, pe corp.
La un moment dat îl văd pe Costache Oprișan că se apropie de mine și începe și el să mă lovească, dar loviturile lui le simt și mi-am dat seama că sunt deosebite de loviturile altora.
Ochii lui Oprișan erau scăldați în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea și o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Și atunci am înțeles și poate și mai târziu că el, Costache Oprișan, trebuia să dea ultimul examen în fața lui Țurcanu, ca să nu mai fie bătut și torturat: trebuia să-l bată pe Mihai Timaru.
(Mihai Timaru - Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timișoara, 1993, pp. 54-56)
