Nichifor Crainic la tachinări cu Petre Țuțea

Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stăteau, îşi mai permitea să-l ia peste picior pe nea Petrică Țutea era Nichifor Crainic. Şi avea cu ce: îl ţineau baierile şi se şi cunoşteau de foarte multă vreme.

Profesor de Mistică la Facultatea de Teologie din Chişinău şi din Bucureşti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii şi al propagandei, Nichifor Crainic fusese arestat încă din 1947 şi condamnat, drept criminal de război, la muncă silnică pe viaţă.

De! Dacă fusese ministru de propagandă şi încă împotriva cui!

După cei şaptesprezece ani de temniţă, experienţa lui de viaţă o depăşea pe cea a lui Țutea. Dar nu făcea niciodată caz de ea, deşi-i cunoscuse pe toţi directorii închisorilor prin care trecuse, pe toţi „marii criminali de război” din care făcea şi el parte, pe toţi cei prăbuşiţi cu fruntea-n ţărână în faţa lui Maromet, la Jilava, precum şi pe mulţi dintre cei ce făcuseră pe eroii pentru mai mult sau mai puţin timp.

Nu se lăuda însă nici cu ce făcuse el în fața polonicului, nici nu povestea ce făcuseră alţii sub bâtele cu care, în multe locuri, fuseseră mânaţi din urmă, după cum nici nu se acuza pe sine de slăbiciuni, sau pe cei slabi de căderile din care se mai ridicaseră sau nu.

Multe fapte, întâmplări sau necazuri din viaţa lui de proscris fuseseră, în schimb, transformate în legende ce făcuseră ocolul închisorilor. Le rosteau deţinuţii, murmurându-le din scrijeliturile de pe pereţii celulelor şi le transmiteau apoi până unde puteau s-ajungă prin alfabetul Morse.

Şi cu toate că Țutea râdea de el atunci când îi povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supăra. Dimpotrivă, amplifica relatările, ca să se poată bucura sau întrista cât mai mulţi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrică pe care nu rareori îl provoca prin spusele lui. Şi controversa se instala între ei, vreme de zile-n şir.

Uitate erau atunci multe din cele de afară, dar şi multe dintre cele dinăuntru, vârâte reciproc sub nas.

– Unde ai tras foamea cea mai mare? îl întrebă odată Țutea, oprindu-se din mijlocul unei disertaţii despre mâncare şi despre burta Sfântului Toma de Aquino.

– La Jilava, în 1948, sub Maromet şi apoi aici, în Aiud, prin ’51, ’52, ’53… ce! mai ştiu eu?

– Hm! exclamă Țutea maliţios şi bucuros, în sinea lui, că nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum făcuse Crainic, să repete minunea înmulţirii pâinilor, ca să-i lase lui „coşul cu firimituri”.

– Mormăi, Petrică! Dar aş fi vrut eu să te văd pe tine visând „raiul unui blid de terci”, pe cât de mâncău te ştiu. Că pe Vulcănescu l-am văzut, iar de mine… ce să mai zic!

– Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule în fața polonicului. Ţi-aminteşti? Că doar te citează atâţia…

– Ce-mi pasă mie de nişte proşti pe care atâta i-a dus capul: să reţină c-am spus că „Nu este Dumnezeu”! Dar eu am spus şi-o spun oricând: „Nu, este Dumnezeu!”, punând cu putere virgulă între negaţie şi verbul a fi. Ce să-nţeleagă însă proștii din asta, dacă n-au fost atenţi la intonaţie? Îmi pare rău, dar ăsta-i poporul român, nu „marş triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”, cum îţi place ţie să-l lauzi.

– Da, Nichifore, drept e că nu toţi ştiu unde să pună virgulele şi cum să le audă, dar dacă şi-au „pus” şi vărsat sângele unde trebuie – şi slavă Domnului că mulţi au făcut-o – ce să le mai ceri?

– Petrică, Petrică! Eşti nevindecabil! Păcat că n-ai trecut prin câte-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile şi alte întrebări ţi-ai pune…

– Ce-ntrebări să-mi mai pun, când ţi le-ai pus tu şi pentru mine. Deşi, pe mine, nu căutarea sau întrebările mă obsedează, cât aflarea răspunsurilor.

– Dar le ai, nea Petrică! îl atenţiona Simion Ghinea (aşa-zisul „secretar” pe care i-l dăruise colonelul Crăciun, ca să-şi scrie memoriile pe care nea Petrică nu şi le-a scris niciodată).

– Cum să le am, Simioane? se-ncruntă Țutea.

– Nea Petrică! Ai şi uitat? Nu zice profesorul Crainic, întrebându-se: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”.

– Da, zice el şi-ntreabă, dar cine-i răspunde altfel decât metaforic? Ciocârlia zice că-s ascunşi în Lumina Celui Nepătruns, vântul ca aripile lor îl doboară-n zbor şi bufniţa s-aştepte să vadă când marele-ntuneric va cădea. Şi-atunci?

– Şi-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Răspunsuri certe, transcendență imanentizată? Tu, care susţii pe la toate colţurile că n-ai avut niciodată, în nici un ungher al singurătăţii tale, vreun înger sau vreun duh care să te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da’ cu mine n-o scoţi la capăt! Vezi, de aceea am şi evitat să te invit, pe vremuri, la Propaganda, în minister…

– Ce bine-ai făcut! C-altfel, nu ştiu, zău… O luam şi eu ca tine, cu puşcăria, din 1947.

– Ei şi? Uite, că tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai ‘nainte, lui Crăciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine şi mai ştiu eu ce? Hm?

În loc să-i răspundă lui Crainic sau să mai continue discuţia, nea Petrică Țutea îi dădu, discret, un cot secretarului său:

– Păcat că profesorul ăsta nu-i şi popă. Că de-ar fi fost aşa ceva în Bărăganul de unde zice că se trage, dacă s-ar fi armonizat şi cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi făcut cât o întreagă academie.

– Ei, şi matale! se miră Ghinea. De unde ştii că n-o fi şi făcut-o sau n-o s-o facă de acum încolo?

– Ei, parcă nu ştiu eu? Da-i băiat bun, oricum, cu toată puşcăria pe care a făcut-o şi cu tot ce se ştie despre el! încheie nea Petrică.

Și Crainic zâmbi amar, în urma lor.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pag. 154-157)