Crezul meu de viață
Toată viaţa mea, personal, nu am făcut politică şi nici nu m-am călăuzit de principiile politice ale altora. Crezul meu de viaţă este acela de a fi în slujba Domnului Iisus Hristos şi al Bisericii Sale. Slujind Lui, desigur că am fost şi în slujba oamenilor, indiferent de orientările lor de viaţă. Încă din anii de pruncie, scumpa noastră Mamă, Presvitera Aglaia, m-a hărăzit în faţa Icoanei Domnului Iisus Hristos, să fiu numai în slujba Bisericii. Dintru început, ca pildă am avut pe scumpul şi venerabilul nostru Tată, Protoiereul Gheorghe I. Vasilachi, care toată viaţa sa nu a făcut nici un fel de politică, deşi a fost solicitat de mai multe ori să fie deputat ori senator.
Politica, ne spunea el, e o grupare de putere omenească, ce caută să te integreze în structura doctrinei ei dictatoriale1, despărţindu-te de Dumnezeu şi de toţi oamenii. Iată pentru ce el şi toţi cei şapte copii ai lui nu au fost angajaţi în nici într-un fel în politică. Însă, cu toţii, au iubit mai presus de toate Biserica şi Neamul românesc. În această atmosferă mistică de slujire a Bisericii a fost şi a predicat toată viaţa sa, revărsând darurile cereşti ale Sfintelor Taine în sufletele întregului popor şi în ale copiilor săi. Satul în care m-am născut, în anul 1909, la 28 Ianuarie, e Idrici, ce făcea parte din comună Roşieşti, judeţul Fălciu. Satul îşi avea o aşezare frumoasă pe apa Idriciului, între domoalele dealuri moldovene, ferit de drumul mare al Docolinei, în care-şi are alergare apa Bârladului. Capitala satului nostru era Roșieștii în care s-a născut la 20 Decembrie 1768, pruncul Vasile, fiul lui Grigore Costachi-Negel, care a ajuns marele Mitropolit al Moldovei – Veniamin Costachi. Figura sa strălucitoare era pretutindenea dominantă, deşi trecuseră aproape două veacuri. Moşiile sale părinteşti dela Roşieşti, ca şi cele din ţinutul Vasluiului, le dăduse Spirodoniei din Iaşi, cu legământ testamentar ca tot omul din Țara Moldovei să aibă cătare spitalicească gratuită.
La seminarul Teologic din Huşi am fost ales preşedinte al Societăţii Culturale „Veniamin Costachi”. La Iaşi, ca diacon şi preot, am slujit şi am predicat pentru ani în marea Catedrală zidită de Mitropolitul Veniamin Costachi, în care se alfa şi osemintele sale. Iar ca director al Mitropolie am stat câţiva ani în palatul său mitropolitan, precum şi în casele zidite de el. În anul 1942, la împlinirea a o sută de ani de la demisia lui Veniamin Costachi, i-am scris şi tipărit viaţa sa, iar în anul 1946, la împlinirea la o sută de ani de la moartea sa, rugat fiind de ”Cercul Ieşenilor din Bucureşti”, am ţinut o conferinţă comemorativă la Ateneul Român din Bucureşti. Prin călugărirea mea la Mănăstirea Neamţu, la 6 Septembrie 1936, viaţa mi-am închinat-o întru totul lui Dumnezeu şi Bisericii Sale, căutând să păzesc Legea Domnului şi să nu cad sub osânda acelor preoţi din Vechiul Testament, despre care însuşi Dumnezeu spune: ”Preoţii au călcat legea Mea şi au pângărit cele sfinte ale Mele; ei nu au făcut deosebirea dintre ceea ce este sfânt, de ceea ce nu este sfânt şi nu au făcut deosebirea dintre ceea ce este curat şi necurat; ei au nesocotit zilele Mele de odihnă şi astfel Eu am fost înjosit de către aceştia – zice Dumnezeu din ceruri.” (Iezechil 22:26). În vreme ce menirea preoţilor, o spune acelaşi Dumnezeu, este ”să înveţe pe poporul Meu ce este sfânt de ceea ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat de ceea ce nu este curat” (Iezechil 44:23). Privirile în toată viaţa mi-au fost mereu aţintite la Domnul nostru Iisus Hristos, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: ”Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi împlinitorul credinţei… ” (Evrei 12:2) Şi după chemarea aceluiaşi apostol: ”Fiţi următori mie, precum şi eu sunt lui Hristos” (I Corinteni 11:1). Că fiecare creştin, şi smerenia noastră a fost sub privirile divine, revărsând har şi binecuvântare, sporindu-mă mereu duhovnicește şi acordându-mi deosebite chemări de răspunderi în viaţă, ca director de Mitropolie la Iaşi, ca secretar şi predicator al Patriarhiei şi stareţ al Mănăstirii Antim.
Cât priveşte dela oamenii care făceau politică, am suferit, de-a lungul anilor, ocări, blasfemii, alungări din serviciul Bisericii, lipsuri, închisoare şi tot felul de loviri, dar tot timpul, Bunul Dumnezeu a fost, în suferinţele mele, aproape de noi, m-a mângâiat şi mi-a ajutat să ies din aceste prigoane, mereu deschizându-mi, El, o uşă la o cale nouă de viaţă. Îngerul Bisericii Sale m-a încredinţat adesea şi pe mine, smeritul, de pronia divină ce mi se acordă: ”Ştiu faptele tale; iată am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimenea nu poate să o închidă, fiindcă deşi tu ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa, 3:8). Puterea politică era contra mea, dar puterea lui Dumnezeu era mai presus de puterea omenească şi deşi eram trecut prin ”foc şi apă”, mâna atotputernică a lui Dumnezeu era aceea care mă scotea la limanuri bune de viaţă, la care valurile ce tulbură omenirea se sfarmă şi se opresc, retrăgându-se la adâncurile nimicirii lor, iar pe ţărmul eternităţii apare ceea ce e Veşnic, însuşi Dumnezeu cu nemărginirea Sa atotputernică. În clipa în care chemările mari de a fi Episcop şi de a participa la conducerea Bisericii Ortodoxe Române – Patriarhul Nicodim mi le-a oferit la Bucureşti, iar Mitropolitul Irineu mă numise la Iaşi -, atuncea s-au năpustit asupra mea, să mă oprească, dacă, mai întâi nu fac pact cu crezul lor comunist, dar Bunul Dumnezeu mi-a ajutat şi am respins această ispită, care-mi oferea mărire omenească, dar care-mi cerea să mă fac părtaș la robirea Bisericii şi a Neamului românesc. Atuncea ei m-au ameninţat cu mari opresiuni şi suferinți şi lipsuri, înlăturându-mă dela chemarea ce o aveam de Predicator al Catedralei Patriarhiei, dela conducerea revistei „Biserica Ortodoxă Română” a Sfântului Sinod şi dela conducerea Stăreţiei Mănăstirii Antim din Bucureşti, trimiţându-mă ca simplu vieţuitor la Mănăstirea Neamţu, apoi la Moisei în Maramureş şi, de acolo, la Horaiţa şi Secu, şi, în cele din urmă, la Schitul Pocrov, în vreme ce Fratele Haralambie era purtat din schit în schit în eparhia Husului.
Toate acestea le-au încheiat politica, punându-ne la o altă şi mai grea încercare, la închisoare, pe mine la opt ani şi pe fratele Haralambie la şapte ani; el a şi murit în închisoarea dela Gherla. Cu privire la cele suferite acolo, am scris o carte în limba americană, intitulată: „Another world, memories from Commnunist prisons” – Altă lume, Amintiri din închisorile comuniste. Mila şi Bunătatea lui Dumnezeu au fost totdeauna cu mine, deschizându-ne şi uşile închisorii. Şi dacă Mitropolitul Iustin Moisescu n-a voit să mă primească la Iaşi, Dumnezeu, prin ucenicul său Episcopul Teofil, mi-a deschis uşa la Cluj şi am fost, cinci ani de zile, preot în satul Bobâlna din Ardeal. Printr-un alt vrednic ucenic al Său, prin Arhiepiscopul Victorin, Dumnezeu mi-a deschis uşa să vin în Statele Unite ale Americii, unde mă aflu de aproape douzeci de ani, fiind preot slujitor mai întâi la Biserica „Sfântul Mihail” din Southbridge, Massachusetts, opt ani de zile, apoi la Detroit, Michigan şi la Windsor, Ontario, în Canada, cinci ani, iar din 1984, la Biserica „Sfântul Nicolae” din New York. Şi în Țară şi în America, ochii mi-au fost aţintiţi mereu la Domnul nostru Iisus Hristos, să văd ce a făcut El când a venit pe pământ să mântuie pe oameni şi ce ar fi făcut El acuma în împrejurările în care ne aflăm în România şi aicea şi în care şi eu smeritul mă aflu. La venirea Sa şi ca Om, Domnul nostru Iisus Hristos s-a aflat într-o Țară, Palestina, care era ocupată de Imperiul Roman. Omeneşte vorbind, ar fi fost de aşteptat ca El să se angajeze în desrobirea ei. Ca evreu după trup ar fi fost să se înroleze în una din grupările care existau pe atuncea, ca să scoată din robie Palestina. Au fost unii care lucrau pe faţă împotriva tiraniei Romane, alţii pe ascuns, în taină, iar alţii pe o cale piezişă prin compromis cu puterea politică şi, în sfârşit, alţii printr-o formă idilică de luptă, fie pe o cale mistică, fie prin una de creaţii literare! Domnul nostru Iisus Hristos însă nu a aderat la niciunul din aceste curente naţionaliste. Ca Dumnezeu, El nu coborâse din Ceruri ca să se ataşeze la împliniri de gânduri şi planuri omeneşti de politică. El aducea omenirii întregi o cale nouă de viaţă, cu gâduri cereşti de eliberare de toate opresiunile şi nedreptăţile din omenire. El Însuși era Calea, Adevărul şi Viaţa, care deschidea pentru omenirea toată o eră nouă de viaţă a Omului cu Dumnezeu. El aducea eliberarea de păcat în care se aflau oamenii de pe top globul pământesc de atunci, nu numai Evreii şi la cei din Asia, dar şi Romanii şi Grecii şi Tracii şi Sciţii şi toate popoarele indo-europene şi cele din Africa. La toate popoarele lumii priveau cu milă ochii Săi cei Dumnezeieşti, ca la nişte ”oi fără păstor”. Toţi se alflau în lanţurile păcatelor, prin care călcaseră legea lui Dumnezeu şi suferea întreaga omenire, de aceea şi cadrul mic al Palestinei din acele vremuri îşi desfăşurase misiunea Sa Divină, prin predici prin care descoperea, pentru omenirea toată, care-I Adevărul, care-I Înţelepciunea eternă care poate aduce lumina în sufletul omenirii, iar prin tămăduiri a tot felul de suferinţe sufleteşti şi trupeşti, aducea o uşurare la toţi cei aflaţi în chinurile vieţii.
Cu acest plan de lucru, zi şi noapte străbătea oraşele şi satele, şi în case şi pe drumuri, pe ţărmuri de mare şi în pustie, în sinagogi şi în temple, propovăduia, pentru omenirea toată, Evanghelia Sa. Aceasta au observat-o şi Romanii în frunte cu Guvernatorul Ponţiu Pilat, care nu I-a găsit nici o vină. Şi din scaunul său de judecată, în faţa întregului popor, Pilat a spus: „Eu nu-i găsesc nici o vină” (Ioan 19:6). Dar cei ce călăuzeau politic poporul lui Israel, au pus pe oamenii lor şi ei înşişi au strigat: „Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe împăratul vostru? Arhiereii – care făcuseră compromis cu Romanii -, au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atuncea L-a predat lor ca să fie răstignit” (Ioan 19:15-16). Şi răstignit fiind, a murit pe Cruce, vărsându-şi sângele pentru mântuirea întregii omeniri, împăcând prin iertare pe Omul din lumea toată cu Dumnezeu. Şi aşa a dat posibilitatea ca toată lumea să facă parte din Familia lui Dumnezeu, toţi putând fi fraţi şi surori ai lui Iisus Hristos. Prin aceasta El a lăsat pentru toate popoarele Pacea Sa cea sfântă, încetând de a se cuceri unele pe altele şi jefuind şi omorând pe oameni2. El îndeamnă pe toţi la iertarea duşmanilor lor. Acestui crez de viaţă nouă mi-am închinat şi eu viaţa, ca să ajungă să fie pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, în care fiecare popor să trăiască în pace, în hotarele fireşti ale ţărilor lor, bucurându-se de toate darurile bogate ale acestui pământ dat cu îndestulare de Dumnezeu şi de comorile cele cereşti ale învăţăturii Divine şi a harurilor revărsate de Dumnezeu în Biserica Sa cea sfântă. Şi astfel Paradisul pierdut să-l putem redobândi, începând chiar din această viaţă.
În viaţa noastră de mai bine de o jumătate de veac am văzut prăbuşindu-se împăraţi şi împărăţii, regi şi regate, domnitori şi domnii, guverne şi partide, tirani şi oameni ce au făcut tot felul de compromisuri în viaţă, boagati şi petrecăreţi, că într-o grabnică filmare. Deasemenea am văzut împlinindu-se Scripturile: ”toate necazurile I-a izbăvit” (Psalm 33:16). Şi printre cei miluiţi de Domnul am fost şi eu smeritul, ”trecându-mă prin foc şi prin apă”, dar pieirea nu m-a mistuit până acuma. Într-adevăr Domnul nostru Iisus Hristos ”mi-a fost mie scăpare” (Psalm 93:22). Singur Iisus Hristos – ieri şi azi şi în veci – este Acelaşi” (Evrei 13:8), în eternitate. El singur ne încredinţează: ”Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”.
Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate!
(Pr. Vasile Vasilache – fragment din „Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam”)
1. Nu orice ideologie politică este una dictatorială. De altfel, la modul principial, politica are un rol nobil în dezvoltarea și organizarea societății căci ea este ”arta de a guverna”. Faptul că părintele Gheorghe I. Vasilachi a privit politica dintr-o optică exclusiv negativă se datorează contextului istoric în care s-a format. Să nu uităm că secolul XX a fost unul al idelogiilor totalitare: nazism, comunism, fascism și alte curente de de extremă stângă sau dreaptă care au trimis în mormânt milioane de oameni. Dar asta nu înseamnă că în esență politica nu are un rost pozitiv și necesar, mai ales că fără o formă de conducere și organizare totul tinde spre anarhie socială. Mai mult decât atât, creștinii sunt chemați să sfințească inclusiv planul politic al lumii. Să ne amintim și de faptul că mari sfinți ai Bisericii au fost oameni politici: Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, Sf. Neagoie Basarab, Sf. Ștefan cel Mare, și mulți, mulți alții.
2. Ideea că popoarele omenirii ar fi încetat de a se mai cuceri unele pe altele după după vestirea Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos este oarecum romanțată. Într-adevăr, pace între popoare s-a înfăptuit, dar în măsura în care neamurile și-au însușit Evanghelia, mai ales la nivel de guvernare! Dar nu mai puțin adevărat este că puteri politice pretins creștine au dus de-a lungul secolelor războaie în numele ”dreptății” și a lui ”Dumnezeu”. Pe scurt vorbind, după cum au ascultat oamenii de Dumnezeu așa au avut pace și între ei.