Cu istoria la tribunalul politicii

Azi, 24 iunie 2015, aleșii națiunii s-au ocupat (definitiv) de Istorie: au (re)votat legea „antifascistă“ și „antinegaționistă“^[1].

Această lege, despre care s-a spus (inexact) că este (doar) „antilegionară“, vizează mult mai mult, căci atacă fundamentele libertății de expresie și ale cercetării științifice.

Din păcate, ea nu a fost criticată decât de „legionari“ sau de cei cu simpatii de acest gen, fapt explicabil, căci sunt printre primii vizați, deși, cum am spus, nu sunt singurii și nici cei mai importanți. Că ataci idei sau organizări (asocieri) politice, asta este una, dar istoricii nu-și pot face partid politic pentru a se apăra de asemenea producții care se vor legale (ba chiar, se vede, devin legi).

Unde sunt apărătorii libertății de conștiință? Absenți!

Unde sunt istoricii (pe noi nu ne punem la socoteală)? Absenți și ei!

Presupunem că sunt cu toții culpabilizați, speriați, șantajați cu „antisemitismul“, „negaționismul“, „minimalismul“ și „deflectivismul“ (sic!) acestei „legi Big Brother a istoriei“.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să reproducem integral petiția Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța, care constată ce efecte nocive pot avea asemenea legi, și reamintește principiile care stau la baza științei:

Paris, 13 decembrie 2005

Iritați de intervențiile politice din ce în ce mai frecvente în aprecierea evenimentelor trecutului, și de procedurile judiciare care îi vizează pe istorici și pe cei înclinați spre reflecție, ținem să reamintim următoarele principii:

Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabúuri; el poate să deranjeze.

Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi.

Istoria nu este memorie. Într-un demers științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele, și stabilește faptele. Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea.

Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.

Violând aceste principii, articolele legilor succesive – și în special legile din 13 iulie 1990^[2], 29 ianuarie 2001^[3], 21 mai 2001^[4] și 23 februarie 2005^[5] – au restrâns libertatea istoricului, căruia i s-a spus, sub sancțiuni penale, ce trebuie să cerceteze și ce să descopere, i s-au prescris metode și i s-au impus limite.

Cerem abrogarea acestor dispoziții legislative nedemne de un regim democratic.

Semnează: Jean-Pierre Azéma, Elisabeth Badinter, Jean-Jacques Becker, Françoise Chandernagor, Alain Decaux, Marc Ferro, Jacques Julliard, Jean Leclant, Pierre Milza, Pierre Nora, Mona Ozouf, Jean-Claude Perrot, Antoine Prost, René Rémond, Maurice Vaïsse, Jean-Pierre Vernant, Paul Veyne, Pierre Vidal-Naquet et Michel Winock^[6].

(Mircea Stănescu, Istoric – București, 24 iunie 2015)

NOTE

[1] Cf., în acest sens, articolul nostru la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html.

[2] Legea nr. 90-615 din 13 iulie 1990, care vizează reprimarea tuturor actelor rasiste antisemite sau xenofobe, numită „Legea Gayssot“ (n. n.).

[3] Legea nr. 2001‐70 din 29 ianuarie 2001 cu privire la recunoașterea genocidului armean din 1915(n. n.).

[4] Legea nr. 2001-434 din 21 mai 2001, care vizează recunoașterea comerțului cu sclavi și a sclavajului drept crimă împotriva umanității (n. n.).

[5] Legea nr. 2005‐158 din 23 februarie 2005 cu privire la recunoștința Națiunii și a contribuției naționale a Francezilor Repatriați (n. n.).

[6] Cf. „Libération“, 13/12/2005, la adresa: http://www.liberation.fr/societe/2005/12/13/liberte-pour-l-histoire_541669#.