Cu noi este Dumnezeu
„Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” (Psalm 76, 13)
Iubiţi fraţi, am stat mult la îndoială până a mă hotărî dacă trebuie să fac şi o ultimă mărturisire. Şi aceasta, pentru ca nu cumva minunile ce le-am descoperit să fie profanate de neîncrederea sau necredinţa unora.
Duhul m-a îndemnat până la urmă să o mărturisesc. Purtam asupra mea o bucăţică din Sfânta Impărtăşanie, păstrată pentru momente limită. Păgânii, în momentul limită al bătăliei, îşi ridicau viaţa, sinucigându-se. Creştinii intrau şi înainte de moartea trupului în comuniune cu Dumnezeu prin Sfânta Impărtăşanie. De câteva ori am considerat că mă aflu în momentul limită şi am îndrăznit să consum din Sfânta Impărtăşanie.
La Jilava, când împreună cu cei care au vrut dintre copii, am luat câte o firimitură, mărturisindu-ne unul altuia greşelile şi legându-ne ca, în caz că vreunul dintre noi scapă viu şi întâlneşte un preot, să se facă martorul tuturor în actul Sfintei Spovedanii. La Gherla, când am intrat în camera 99. La Aiud, când am fost izolat în Zarcă, în 1958. Sfânta Impărtăşanie m-a salvat să rămân viu în trup, dar mai ales, m-a salvat de la căderi sufleteşti fără întoarcere. Simţeam în mod efectiv că prezenţa Ei asupra mea va fi osândă veşnică fiinţei mele, în cazul abdicării de la mărturisirea Adevărului; dar simţeam tot atât de puternic ajutorul Ei salvator.
Unii dintre copii m-au întrebat la Jilava cum a fost posibil să trec prin atâtea percheziţii din care nu scăpa nici un vârf de ac. O păstram într-o batistă curată, înfăşurată şi înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. In timpul percheziţiilor, n-o ascundeam. Aveam credinţă că Ea se apără singură şi mă apără şi pe mine. Aşa se întâmpla.
Când îmi venea rândul să fiu percheziţionat, eram desbrăcaţi şi la pielea goală; hainele şi lenjeria, batistele, prosoapele şi orice îmi aparţinea erau pipăite la toate încheieturile şi cusăturile şi aproape totdeauna tăiate şi descusute; organismul ne era cercetat şi în gură şi sub limbă şi în urechi şi sub unghii şi unde trebuia şi unde nu trebuia, pentru a se găsi ceva compromiţător, care să atragă o pedeapsă. După ce miliţianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic, şi găseam batista cu Sfânta Impărtăşanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsa, ne deslegata, necalcata in picioare, asa cum aveau obicei sa faca cu orice gaseau asupra celui perchezitionat. O singura data m-a intrebat la Jilava un militian:
– Ce ai in batista?
– Sfanta Impartasanie, i-am raspuns, fara sa ma tem.
– Ia-ti bagajul si treci la camera.
Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul si Sangele Fiului Sau, în mâinile mele păcătoase de om pământean: şi am ieşit cu această Minune afară.
Schimbându-se condiţiile de viaţă, nu ştiam ce să fac cu Ea. Am întrebat un preot, dar nu am fost mulţumit cu răspunsul pe care mi l-a dat.
După ce m-am căsătorit am dat-o în grija soţiei să o păstreze într-un loc ferit, până voi afla răspunsul cel bun, adăugându-i: „In caz că voi fi rearestat, primul lucrul pe care mi-l dai va fi această Sfântă Impărtăşanie”.
Au trecut încă 27 de ani, până în 1992. Din când în când mai întrebam câte un preot cum să procedez. Simţindu-şi sfârşitul, înainte de a se spovedi şi împărtăşi, soţia m-a rugat:
– Ce ai de gând să faci cu Sfânta Împărtăşanie din batista aceea? Se află în şifonier, intr-o cutiuta. Te rog sa rezolvi cu Ea.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 461-462)