Cu părintele Iustin, la Aiud, voluntar în slujba neamului

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul periplului meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munții Neamțului care sunt împânziți de biserici și mănăstiri, de chilii cu pusnici, de peșteri. Și eu eram mândru de locurile de unde veneam, pentru că erau cântate de Calistrat Hogaș, de Alexandru Vlahuță, care zicea:

Cât sunteți de minunate,
Râșca, Sihla și Cetate,
Am venit întreg aicea
Și-acum plec pe jumătate…

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul ființei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”. Mi-e greu să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca ființe încolțite de pericole, de foame, de frig și prima rațiune era supraviețuirea. Dar vreau să rețin un fapt deosebit din viața părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privința hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor.

Administrația închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălțări părintele a primit o carte poștală de la administrația închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouți, numai buni să înfrunte iarna.

În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dândsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele și-a scos bocancii săi și i-a dat tânărului, spunându-i:

„- Iată măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt mai vechi aici și mă descurc…!” În celulă s-a făcut liniște adâncă, în timp ce cei doi se îmbrățișau vărsând lacrimi fierbinți: „Frate, frate…!”

(Mărturia lui Grigore Caraza – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra-Neamț, 2006, pp. 30-32)