Cu părintele Nil Dorobanțu, în arestul închisorii militare Iași

Sunt transferat iarăși la Iași, cetatea Moldovei, cetatea marilor înfăptuiri românești, iar din 1919 începutul mișcărilor naționale studențești, care se vor extinde rând pe rând în toate centrele studențești din țară. Am fost îmbarcat din Pitești, via Jilava.

Era pe la jumătatea lunii iunie 1951. […]

Pășesc înăuntru escortat de doi gardieni. Îmi dau seama din primul moment că mă aflu la închisoarea militară. După ce s-au făcut toate formalitățile de predare-primire a „coletului” sunt luat în primire de un gardian și condus în cameră.

Sunt singur! […]

Peste puțin timp mă ridic și încep să mă plimb. Pasul mi-i ușor, dar fruntea tot mai grea. Nu știu pentru ce sunt adus la Iași.

Deodată se aud mișcări la lacăt. Se trag zăvoarele. Era pe la cântatul cocoșilor.

Eu tresar și îmi îndrept privirea către acolo. Ușa se deschide!

În prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală care era mai puternică și cea dinlăuntru mai slabă.

Fața lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată ușor și obrașii supți, zăbovind în prag pentru a se orienta. Părea o icoană vie.

Se apropie de mine și-mi întinde o mână, iar cu cealaltă mă cuprinde de umăr.

– Sunt preotul Nil Dorobanțu.

– Petru Baciu din Bacău, răspund eu.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru acel dar, ori de câte ori îmi aduc aminte. Simțeam nevoia unui duhovnic și atunci când mă aflam în compania unui preot trăiam o stare de euforie și de liniște sufletească la cote înalte.

Părintele Nil Dorobanțu a fost băgat în aceeași cameră din eroare sau din grabă. Eram siguri că a doua zi ofițerul politic nu ne va despărți. Eram doi oameni cu aceleași convingeri. Pentru acest fapt trebuia să fim izolați.

Nu ne-am culcat și am depănat toată noaptea de toate. Părintele Nil Dorobanțu a servit la Mănăstirea Vladimirești cu Părintele Iovan și cu maica Mihaela care după zece ani de temniță a murit la Miercurea-Ciuc.

Am primit de la cucernicia sa în acea noapte împărtășanie sub formă de bucățele de prescură pe care le voi aduce la Aiud și înmulțite cu pâine. Preoții de acolo vor împărtăși mulți însetați de trupul și sângele Domnului care așteptau să-și liniștească sufletul.

Părintele era încălzit de pe drum, iar în cameră multă nădușeală și lipsă de aer, pentru care și-a dezbrăcat sutana.

Rămâne într-o cămașă de câlți de cânepă din care țăranul își face saci pentru cereale.

Pe spate cămașa avea aplicată o cruce mare, dintr-un material negru și în picioare avea sandale.

În această ținută simplă și aspră cu crucea în mână și cu un toiag din lemn de corn, Părintele Nil Dorobanțu a cutreierat și răscolit sate multe, propovăduind cuvintele Dumnezeiești ale Sfintei Scripturi „Dumnezeu este pretutindenea de față, în ceruri și pe pământ în adâncuri și în nemărginitul spațiu al Universului”.

La proces Părintele Nil Dorobanțu, din boxa de acuzare refuzând să răspundă Tribunalului a strigat: „Înapoia mea satano! Piei necurate!”. Sub acea cămașă de câlți de cânepă bătea o mare inimă de român. Tatăl său a fost general, iar el ofițer care a participat la războiul sfânt împotriva bolșevismului.

Se făcea ziuă și se apropia deschiderea și mutarea noastră era iminentă. O liniște dulce a învăluit inimile noastre toată noaptea de parcă numai noi doi eram în acea „cetate”. Încheiem frumusețea acelor clipe cu o rugăciune pentru cei adormiți, pentru cei vii, pentru noi, chiar poate de adio. Și așa s-a întâmplat după numărul de dimineață, am fost despărțiți pentru totdeauna căci pe traseul anilor lungi de pușcărie nu ne-am mai văzut și nici nu am mai auzit nimic despre Sfântul Părinte Nil Dorobanțu. Înainte de plecare am îngenunchiat și cu glas domol Părintele rostește: „Pomenește, Doamne pe toți adormiții Tăi, pe răposații părinți, duhovnicești, pe părinții noștri trupești care ne-au făcut, ne-au crescut și ne-au ridicat în lume, ne-au ajutat în viața noastră grea.

Pomenește, Doamne, pe frații noștri… surorile noastre… camarazii noștri, rudenii după duh și după trup, cunoscuți și necunoscuți, pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Amin”

Dimineața lacătul s-a deschis și zăvoarele se trag. Se face numărul.

– Câți sunteți aici? întreabă primul gardian.

– Doi! răspund eu!

– Numai doi?!

Se închide ușa și-i aud șoșotind în sală. Era desigur vorba de situația noastră. Când am venit, de unde, etc…

Peste puțin timp se deschide ușa și un gardian apare în ușă și poruncește: „Dorobanțu, fă-ți bagajul!”.

Eram pregătiți amândoi pentru această mișcare de cum ne-am întâlnit.

Părintele mă binecuvintează, făcând semnul crucii deasupra frunții mele apoi mă îmbrățișează și pleacă cu gardianul care aștepta în ușă.

Ne-am despărțit pentru totdeauna. Sfințindu-mi urechile, inima și toată ființa cu cuvintele calde ale „trimisului” – mare slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăși de unul singur, am rămas în așteptare.

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, Vol. I, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, București, 2004, pp. 253-256)