Cu Pazi prin amintire
Drumul înapoi, în amintire, pe care-l fac destul de des în ultimul timp este o luptă cu neuitarea. E un trecut care-mi aparține și în care găsesc, uneori uimită, o altă existență a mea. Acel trecut nu este o lume de fantasme, ci una dureros de reală, din care atunci când mă trezesc nu am gustul amar al învinsului, ci recapăt starea de spirit de atunci, retrăind momente greu de înțeles pentru cei care n-au cunoscut lumea malefic construită de opresorii noștri, apoi transfigurată și înfrumusețată de noi, cu sufletul.
În acea viață cenușie mă simt ca și când pescuiesc câteva perle într-un ocean cu ape otrăvite.
Eram la Mislea, în perioada „fericită“ a muncii în ateliere, având perspectiva apropiată izolarea noastră în celule reci, cu gratii și obloane groase la geamuri, în vestita închisoare a Ciucului… Deci, în acea perioadă am cunoscut-o pe Pazi. Ne întâlneam în ateliere, în dormitoare, în curte în orele libere. Ne întâlneam în rugăciunile pe care le făceam în comun, ne întâlneam în cântec, în poezie, în muncă. Ne întâlneam în tristeți și-n bucurii și la un moment dat mi se părea că o cunosc de totdeauna. Îmi plăcea vocea ei caldă, privirea ei luminoasă, hotărârea ei sinceră. Dar datorită unei întâmplări i-am cunoscut mai bine sufletul, deschis ca o carte.
Episodul de care vorbesc a fost descris de Pazi în cartea ei „Strigat-am către Tine, Doamne“– dar eu voi reda doar starea mea de spirit de atunci.
În răstimpul dintre „două schimburi“ ne întorceam de la ateliere. Obosite, trăgeam în piept lumina culorilor de toamnă. Era o toamnă superbă, un sfârșit de octombrie tulburător. Frunzele castanilor aveau niște culori incredibile… și-n acea zi uluitor de frumoasă aniversam niște ani tineri, care aveau să rămână risipiți în acea „Cetate a cheilor“, nemiloasă și crudă. Când am ajuns în dreptul mesei mele am încremenit de uimire. Gamela mea aștepta „terciul“ într-un decor de frunze de castan, de toate nuanțele de galben și roșu. Era un adevărat aranjament floral creat de mâna măiastră a unei colege, imprudentă, dar mare artistă. Din păcate, privirea mea n-a putut să se bucure mult de acest dar, pentru că trei ofițeri victorioși, dintre care unul era „politrucul“ și noua directoare au apărut ca din pământ, trezindu-mă din vis. Stiam că mă așteaptă izolatorul.
Pazi, fără să fie implicată, dar în calitate de „șefă de atelier“ a trebuit să împartă cu mine „bucuria“ și ne-am trezit la „neagra“, în acea atmosferă greoaie, încărcată de substanța umedă, cenușie a semnelor primitivismului. Cineva spunea: „Viața de fiecare zi și moartea nu se explică, se constată“. Un mare adevăr. Părăsite în întunericul celular, fără geamuri (celulele comunicau printr-un culoar îngust oi negru) ne simțeam acolo zidite de vii, în acea toamnă aurie, când undeva în pădurile duse, frunzele viscoleau peste căprioare oi cerbi.
Și totuși, datorită lui Pazi, greul a devenit ușor oi frumos. Un cântecel, pe care îl cântam noi destul de des, i-a dat sărbătoare acelei clipe: „Frumoase zile de tinerețe/ Numai o dată sunteți în noi“. De fapt anii noștri erau în plină primăvară, chiar dacă foamea, frigul și oboseala erau chinuitoare. În izolator zilele se confundau cu nopțile, nopțile se confundau cu veșnicia. Nici nu știu cum au trecut. Datorită lui Pazi. Le-am încărcat cu poezie (știa multe versuri de Lucian Blaga, Minulescu, Goga), iar rugăciunile pe care le spunea erau ca un cântec. Nici o clipă nu mi-a reproșat că datorită mie suferă. Așa i-am cunoscut sufletul.
Când ne-au scos, parcă ieșeam din pământ. Lumina era prea puternică, frumusețea toamnei prea dureroasă, dar sufletele noastre parcă erau atinse de o aripă de înger. Eram patru fete într-o cameră mică și faptul că Pazi era cu noi am știut, din nou, că „greul îmi va fi mai ușor“.
Închisoarea Ciucului era cumplită. Pe marea poartă de la intrare, cu ochii minții noi vedeam inscripția de pe poarta infernului lui Dante: „Lasciate ogni speranza, voi che ’ntrate“. Pazi a vorbit mult despre viața noastră de acolo, în cartea sa. Vreau să reamintesc că nu am renunțat să luăm legătura, una cu alta, prin limbajul morse și chiar prin scrisori. Eu comunicam cu o prietenă dintr-o celulă, aflată în cealaltă aripă a închisorii. Cu mari riscuri am ajuns în posesia scrisorii, când am ieșit la „Programul zilnic“. Când am intrat în celulă am citit repede biletul, care, surprinzător, era scris pe o bucată de hârtie (de sac de ciment).
De obicei scriam pe pânză. Un pumn în perete m-a anunțat percheziție. L-am pus în buzunarul de la zeghe oi ne-am trezit afară, pe sală, cu fața la perete, în timp de două milițience „masacrau“ sufletele. Am reacționat ca un automat. Am scos biletul, l-am făcut bucățele, cu gândul să-l înghit.
O mână în dreapta mea s-a întins discret, și-am auzit o șoaptă: „Dă-mi și mie“. Apoi toate măinile și-au cerut porția. Am dus „mizeria de hârtie“ la gură și am început să mestecăm, Era oribil. Nu știu cum am reușit să înghițim. Am scăpat cu „fața curată“ la percheziția corporală. A fost un gest de solidaritate pe care eu nu pot să-l uit. Doamne, ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi găsit? Anchete, pedepse nesfârșite.
După ani de zile, am întrebat-o pe Pazi la telefon dacă își mai aduce aminte scena. A stat puțin pe gânduri. Da, aproape uitase. Pentru ea a fost ceva firesc. Apoi a zis: „Da, acum parcă simt gustul de hârtie îmbibată în ciment!“ Dar emoțiile? Când alunec în amintire, imi place să mă gândesc la „clipele frumoase“. Paradoxal au existat. Și acolo o întâlnesc mereu pe Pazi, străduindu-se să schimbe urâtul în frumos. Altfel ar fi fost mult mai grea crucea noastră.
(Eugenia Damian, „Cu Pazi prin amintire” în Rost, revistă de cultură creștină și politică, an VI, nr. 64, iunie 2008, pp. 28-29)