Cu poetul Radu Gyr în celulă la Aiud

Radu Gyr s-a născut la 15 martie 1905 pe plaiurile mioritice ale Muscelului, la Câmpulung. Talentat, scrie versuri de la vârsta de 10 ani. La 14 ani dă la iveală poemul dramatic ”În munți”. Termină strălucit Liceul ”Carol I”. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București. Devine asistent, apoi conferențiar la Catedra de Estetică și Critică Literară, la profesorul Mihail Dragomirescu. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.

În 1945 începe groaznicul lanț al închisorilor. Încadrat în ”lotul ziariștilor”, este condamnat la 12 ani de închisoare. Este eliberat în 1956. În 1958, acuzat ca ”dușman al poporului”, este condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață. În 1963 este grațiat. Sechelele pușcăriei comuniste i-au scurtat viața. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare. Din 1963 și până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declarații privind activitatea sa oră cu oră!

În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere. (…)

Pe poetul Radu Gyr l-am avut profesor. Eram student la Facultatea de Litere și Filozofie, frecventând toate elitele universitare. De m-ar întreba cineva ”Care e profesorul care ți-a rămas în minte și în suflet cât vei trăi?”, fără să ezit o secundă, i-aș răspunde Ecce homo!, arătând fotografia profesorului Radu Gyr. A fost pentru noi profesor, părinte și frate. A fost un ”alter ego” al nostru, al tuturor. Cu mine a fost fără asemănare! Aflase de la colegul meu Pârăianu, scriitorul de mai târziu Alexandru Mitru, că iarna, în ger, dorm cu o saltea peste mine, luată din patul vecin.

Într-o zi, colegul Pârăianu îmi spune că, după cursuri, suntem chemați de domnul profesor Gyr. O, ce moment unic în viața mea! Profesorul îmi întinde o adresă prin care mi se aproba cererea de cazare în Căminul studențesc ”Matei Voievod”. Și nu făcusem nici o cerere! Eu, când mă întâlnesc cu fericirea, plâng… I-am căzut în genunchi, strigând: ”De unde veniți, domnule profesor, că lumea noastră nu are astfel de exemplare?”. De atunci l-am implorat pe Dumnezeu să-l țină sub ocrotirea lui pe unicul meu binefăcător, profesorul Radu Gyr.

Veste arestării lui Radu Gyr, în 1945, a fost terifiantă pentru mine. Îl trăiam în casa mea, în minte și în suflet. Mama îl pusese în pomelnice, în tot ce e rugă către Dumnezeu. În genunchi, în lacrimi, îl imploram pe Dumnezeu să strămute în carnea mea chinul profesorului meu, să-i beau osânda toată, să îmi pună mie fiare la mâini și la picioare! Era prezent în toate rugăciunile mele, în toate acțiunile mele! Și marea, marea rugă: ”Du-mă, Doamne, în celulă cu profesorul Radu Gyr!”. Și Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

După sentința de la Craiova, am fost transferat la Închisoarea Aiud, care avea cel mai crud regim față de deținuți. Aici era întemnițat și profesorul Radu Gyr. Prima mea întrebare, care m-a torturat tot timpul: ”Trăiește profesorul Radu Gyr?”. ”Da!, mi s-a strecurat discret, dar e grav bolnav.” Boala sa nu m-a surprins, Aiudul fiind mormântul deținuților. Deși abia venit, și eu am făcut o congestie pulmonară. Într-o dimineață gardianul îmi ordonă: ”Fă-ți bagajul și ieși afară!” (…) Cu gardianul după mine, am ieșit din celular și mă îndreptam spre secția T.B.C. Aflasem că aici zace și profesorul Radu Gyr. Fulgerător, am implorat-o pe Maica Domnului să-l îndrepte pe gardian spre salonul unde este profesorul. La secție, celula avea dimensiunile unei camere, puțin mai mare, cu patru paturi suprapuse; i se spunea ”salon”. Am intrat la salonul 8 unde erau șapte bolnavi, al optulea pat era liber: bolnavul murise. ”De astăzi, aici ți-e locul”, îmi ordonă gardianul. (…)

Curioși să vadă cine-i nou-venitul, cu greu s-au ridicat din pat slăbănogii cu fețe veștede, făcând efort să vină spre mine. M-am prezentat, ne-am strâns mâinile, uscatele, noduroasele. Într-un pat, nici o mișcare, bolnavul părea că doarme. Unul dintre bolnavi mă atenționează: ”E poetul Radu Gyr!”.

”Doamne, am izbucnit, mari sunt minunile Tale!”. Profesorul a deschis ochii, întrebând: ”Cine e, cine a venit?”. ”Eu sunt, domnule profesor, eu, studentul dumneavoastră” – i-am răspuns strangulat. Profesorul, uimit și dânsul, mă întreabă: ”De ce ai venit?”. ”De dorul dumneavoastră, domnule profesor!”. Am înghenunchiat la marginea patului, i-am luat mâinile și le-am scăldat în lacrimi.

Am stat împreună aproape doi ani. Cât eram de dărâmat, încercam totuși să-i fiu de folos. În miez de noapte mă sculam și-l vegheam mai mult de o oră. Eram permanent lângă dânsul, întrebându-l cu ce-l pot ajuta. Ziua îl imploram să primească jumătate din porția de terci, câteva linguri din zeama de arpacaș, o jumătate din sfertul de pâine, dar nu primea nimic. Parcă-l aud: ”Dacă-mi dai tu mie, tu cu ce rămâi?”

O, sărmanul meu profesor, cât era de slab, de galben, de veșted! Și totuși, dimineața ne spunea versurile făcute noaptea! Noi le învățam și le transmiteam prin alfabetul Morse. Așa s-au salvat poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic. (…)

Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut personalitățile românești în temnițele comuniste. Pentru alții, el este profesorul universitar desăvârșit, care a luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lângă acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr, pe calea Domnului!

(Nicolae Enescu – Memoria lacrimei, Editura Pământul, Pitești, 2007, pag. 38-44,47)