Cu poetul V. Voiculescu
Pe poetul Vasile Voiculescu îl cunoșteam mai bine de prin anul 1936, cu ocazia unei întâlniri la redacția unei reviste. În afară de aceasta, tot timpul cât a fost director al emisiunilor literare la Radio l-am întâlnit aproape în fiecare săptămână, invitat fiind să citesc poezii la microfon. Este un om blând, tăcut, iar când, în fine, vorbește, are o căldură sufletească pe care n-am cunoscut-o la alți poeți.
Locuiește pe strada Dr. Staicovici, înspre podul Elefterie, într-o casă modestă, dar plină până la refuz cu cărți înșirate pe toți pereții. Am mai urcat și altădată cele patru sau cinci trepte pe care le calc în după-amiaza aceasta târzie de august, dar astăzi am venit cu inima bătând mai puternic, pentru că știu că poetul nu este dispus totdeauna să primească oaspeți.
La alarma soneriei, a deschis, a scos puțin capul prin deschizătura ușii și, numai după ce a văzut că sunt singur, s-a dat la o parte, făcându-mi loc să intru.
– Ce e, măi băiete, cu tine?
– Bine maestre, i-am răspuns, am mai venit și eu să vă văd, dar, pe lângă asta, am mai venit și pentru a-mi, îndeplini o datorie față de viitor.
În timpul acesta, vorbind, am intrat în camera sa de lucru, unde, pe masă, era o vraiște de manuscrise. Lucra cu hârtie albastră pusă la geamurile închise și cu lumina aprinsă.
– Ai adus ceva de citit?
– Nu, maestre. Am venit numai să vă pun câteva întrebări, deși ar trebui să amând văzând că aveți de lucru.
– Nu te îngriji de asta. Aici totdeauna ai să găsești așa. Uneori revin la o poezie, alteori la o bucată de proză și așa cum le vezi, le am mereu la îndemână. Dar ce vrei să mă întrebi?
– Maestre, întâi și întâi, vreau să știu ce este poezia.
– Bine, bine, dar cum te-ai hotărât să vii să mă întrebi așa dintr-o dată, tocmai pe mine?
– Dar pe cine?
– De ce nu te-ai dus la Arghezi, la Pillat, la Minulescu?
– Pe domnii Pillat și Minulescu i-am întrebat, iar la domnul Arhezi nu am îndrăznit. V-am ales pe dumneavoastră, pentru că faceți parte dintre poeții unei tradiții adânc românești și am crezut că voi primi un răspuns deosebit.
– Nu știu, dar cred că nimeni n-a definit-o până acum. E mai ușor să spui cum se face, ce reprezintă, în ce constă frumusețea ei… Cred că poezia e egală cu frumosul. Ar mai fi de adăugat că, spre deosebire de arbori și flori, poeții trebuie să facă mereu alte flori și să dea totdeauna alt parfum. Niciodată un parfum sau o floare nu trebuie să semene cu altele. De altfel, lucrul acesta, în mare, se întâmplă și în natură. Dacă ai observat adânc, nici o zi nu seamănă cu alta, nici o seară cu cealaltă. Cel care șterge în fiecare zi lumina și aduce noaptea, nu știu de greșește sau uită a doua zi, sau face înadins ca ziua sau seara de azi, spre exemplu, să nu mai semene cu cea de ieri… Ceilalți ce ți-au spus că este poezia?
– Domnul Minulescu mi-a vorbit despre niște spirocheți, iar domnul Pillat mi-a citit din franțuji.
– Deci tot așa!
– Da, fără definiții. Numai cu exemple. Domnule Voiculescu, vreau să știu de la dumneavoastră, care sunteți medic, cum se împacă poezia cu medicina? Există vreo apropiere între una și alta?
– Sigur. În primul rând cred că fiecare medic este și poet, chiar dacă nu scrie poezie cu condeiul. El vine și spre această vocație, dintr-un imbold uman, din dorința de a îndulci, de a apăra, de a vindeca. În acest sens, inima lui nu poate fi decât de poet. El vrea să facă bine, să înlăture suferința, ceea ce, pe alt plan, vrea și poetul.
– Dumneavoastră de ce n-ați rămas numai la medicină?
– Dar eu nu mi-am părăsit niciodată îndeletnicirea, am extins-o numai. Vindec cu medicina și ajut covalescența bolnavilor mei de frumos, cu poezia.
– Medicii ce cred despre ceea ce scrieți?
– Mă consideră scriitor.
– Dar scriitorii?
– Ca să râdem, mă cred medic.
– Nu știu dacă ați făcut vreodată parte din vreo comisie de premiere a Societății Scriitorilor, dar dacă ar fi să faceți parte și ați premia pe cineva, ce criterii de premiere ați aplica?
– În primul rând talentul.
– Și ce înțelegeți prin talent?
– Harul pe care îl are scriitorul de a comunica, de a aduce ceva nou, sortit rămânerii.
– Știați că mult dintre premiile Societății au fost și sunt date încă după alte aprecieri?
– Da, după necazuri, după nevoi, după legături, după recomandații, dar și după merit.
– Aveți aici o mulțime de cărți. Dacă ar fi să alegeți numai ceea ce vă trebuie, ceea ce merită, credeți că ar trebui să dați unele la o parte?
– Ar trebui să dau afară și rafturile.
– Atunci de ce nu faceți acest lucru?
– Dragul meu, multe din aceste cărți, este adevărat, nu reprezintă o valoare, dar pe unele le păstrez pentru o pagină, pe altele pentru o amintire, iar pe multe, poate, pentru că sunt ale colegilor mei de breaslă. Au autografe, dedicații, păreri…
– Dacă ar fi să alegeți scriitorii români care vă plac, pe care i-ați alege?
– Poeți? Aș începe cu Eminescu, Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Cîrlova și aș sfârși cu Arghezi, Blaga, Pillat, Bacovia, și Camil Petrescu, iar la proză m-aș opri numai la Ciocoii vechi și noi, la Craii de Curtea-Veche și, amestecat: Maidanul cu dragoste, Pădurea spânzuraților, Fata moartă, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Din lumea dreptății și alte vreo cinci, șase.
– Se scriu o mulțime de cărți de război, poezie și proză. Ce părere aveți despre această literatură?
– Nici una. Războiul îmi repugnă. Mulți dintre cei care publică astfel de cărți stau și le scriu acasă, la cald, la liniște, sătui, luptându-se cu morile de vânt. De aceea, între cărțile care le-am ales mai sus, nu le-am omis pe cele semnate de Rebreanu, Perpesicius, Missir și Camil Petrescu. Acești scriitori au cunoscut războiul în toate grozăviile lui. L-au trăit, l-au făcut și scrisul lor este document. Despre ceea ce ar trebui scris astăzi, în privința războiului, cine-ar putea scrie altceva mai pregnant decât scriu fără condei acei ciungi, ologi, orbi, surzi, dintre care unii cerșesc pe la colțuri sau prin localuri?
– Nu vă supărați, l-am întrebat, dar ce ați face dacă ați fi trimis acum pe front?
– În primul rând aș refuza să mă duc.
Am crezut că este bine să curm acel șir de întrebări care se nășteau la fiecare pas. Poetul a mai continuat să vorbească, să condamne, dar singur. Eu nu am mai însemnat nimic. După ce s-a liniștit, m-a întrebat cu blândețe:
– N-ai mai scris?
– Nu maestre, i-am spus, sunt și răspunsuri care nu se transcriu.
– Dar pentru ce îți trebuiesc afurisitele astea de răspunsuri? La ce-ți folosesc astăzi, când nu se publică decât convorbirile armelor între ele, decât comunicatele oficiale?
– Așa, pentru mine…
– Vasăzică post-mortem?
– Nu, dar nu sunteți de părere că ar fi bine să lăsăm la o parte războiul și ale lui și să ne întoarcem la ceea ce va putea interesa mâine, pe cei care vin? M-ar interesa părerea d-voastră asupra tinerilor poeți, asupra urmașilor.
– Uite, să-ți spun drept să știi că-mi place poezia unui tânăr care se cheamă Mihai Beniuc1. Nu știu de unde vine, nu-l știu cine este, dar îmi place că e cutezător. Nu cumva e ardelean?
– Da!
– La fel, îmi place poezia lui Radu Boureanu, a lui Eugen Jebeleanu, a lui George Lesnea, Cicerone Theodorescu, N. Crevedia, Matei Alexandrescu, Aurel Chirescu, Teodor Scarlat, Virgil Gheorghiu și a altor câțiva.
– Dar poete?
– Iartă-mă, dar în poezia femeilor nu cred. Mie mi-a plăcut chiar și revoluția celor care erau la revista Unu. Ei au venit cu noutăți de expresie și, în spatele unor nimicuri aparente, au dat dovadă de mult curaj. Ei au desmeticit pe mulți poeți, făcându-i să se întoarcă și să caute adevăratul drum al poeziei. Sașa Pană și Ilarie Voronca sunt nume care s-au impus.
– Este frumos ceea ce spuneți și sunt bucuros că părerile noastre coincid.
– Cred că mai sunt și alții, dar pe cei care îi interesează îi trimit la foarte de curând dispăruta Românie Literară, unde pot fi găsiți mai mulți. Cezar Petrescu reușise să strângă lângă el mulți poeți care mâine vor putea să însemne mersul înainte al poeziei românești2.
– Dar ați uitat pe cei de la Universul Literar!
– Ai dreptate. Acolo urmăresc de mult evoluția unui critic tânăr: Constantin Fîntîneru. Îmi plac cronicile lui. Sunt judicioase. Are unele observații deosebite.
Între timp, câteva bătăi în ușă ne-au făcut să ne întrerupem conversația. Tânărul Ion Voiculescu venise să-și vadă tatăl. S-a așezat câteva clipe pe un scaun, s-a privit ochi în ochi cu poetul și, ca și când s-ar fi înțeles din priviri, după puțin timp ne-a lăsat singuri. Prima întrebare care a urmat a fost despre copii. După un pic de tăcere, mi-a povestit pe scurt despre o fiică a sa care este căsătorită în Franța și, din câte știa, lupta în Rezistență.
Din nou tânărul Ion Voiculescu a bătut în ușă.
– Tată, eu plec, i-a spus respectuos.
– Mai stai puțin, a șoptit poetul, uitându-se către mine.
Deși mai aveam încă de întrebat, mi-am strâns însemnările.
– Stai, mi-a pus mâna pe braț, cel cu care șezusem de vorbă, plecați împreună.
Când am plecat, dl. Voiculescu a scos capul pe ușă, la fel ca atunci când sosisem.
– Mai aveți ceva? m-a întrebat.
– Nu maestre!
– Lasă că mai vorbim noi, mi-a spus apoi, închizând ușa.
*
L-am revăzut pe V. Voiculescu după mai bine de 10 ani. Într-o zi din primăvara anului 1954. Împreună cu poeții G. G. Ursu și Ion Larian Postolache, l-am vizitat din nou. Era plecat de acasă cu romancierul Octav Desilla, în parcul din apropiere. I-am găsit pe amândoi admirând jocul de tenis, plin de grație, al unor tinere.
– Ce e, mă? m-a întrebat poetul.
Domnul Desilla ne-a invitat să luăm loc și să admirăm ceea ce în adevăr era deosebit. Poetul Ion Larian Postolache ne-a prins în obiectivul aparatului său fotografic. După o oră de tăcere și de alergat cu ochii după mingi, ne-am ridicat toți cinci și am pornit spre casă.
– Este frumos aici, a rupt tăcerea G. G. Ursu.
– Vezi ce este poezia? m-a întrebat dl. Voiculescu, întorcându-se să mai vadă încă o dată jocul grațiilor în alb.
(Virgil Carianopol, 14 august 1942 – „Cu poetul V. Voiculescu” în România literară nr. 31, 30 iulie 1970, p. 10)
1. Este evident că „interviul tardiv” publicat, a fost de așa natură „frezat” încât să corespundă cerințelor ideologice prin girul pe care V. Voiculescu l-ar fi dat poeților de curte de mai târziu, ca Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, George Lesnea sau Cicerone Theodorescu. Ca să nu mai vorbim de revista Unu, din perioada interbelică, editată de Geo Bogza, un alt poet care avea să se înregimenteze partidului unic, a cărui avangardism este într-un conflict evident de planuri cu opera și gândirea lui V. Voiculescu. Ne îndoim de faptul că V. Voiculescu ar fi avut măcar minime simpatii față de poezia acestora, fie și admițând că aprecierile ar fi avut loc în timpul anului 1942, așa cum plasează acțiunea Virgil Carianopol, deci înainte ca aceștia să-și „ajusteze” discursul literar la programa de partid.
2. Din păcate, „mersul înainte” al poeziei românești a devenit un veritabil mers înapoi la limbajul de lemn, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, excepție făcând poeziile „cuminți”, de supraviețuire, care erau oricum și sub efectul autocenzurii. Adevăratul mers înainte al poeziei românești a fost tocmai în închisori, în lagăre, în deportări, acolo unde a fost aruncată elita neamului românesc și unde s-au „scris” mii și mii de poezii, în care s-au strigat durerile nedreptății, setea neostoită de libertate a unui neam întreg și dorurile nestinse față de mamele, soțiile și copiii „dușmanilor poporului”, dar nu în ultimul rând și speranța nezdruncinată că odată și odată țara va scăpa de orânduirea comunistă și mentalitatea care a întreținut-o. Va veni însă și vremea când Cenușăreasa literaturii române își va reintra în drepturile „împărătești”.