Cum a fost asasinat doctorul Ion Simionescu la Canal

Era o dimineaţă senină de vară şi lagărul părea pustiu. Aproape toată lumea ieşise la lucru şi în interiorul sârmelor nu se mai aflau decât două sau trei brigăzi care ieşeau numai la ora 5 după masă, fiind schimb de noapte, o brigadă de construcţii interioare şi de intretatinere şi o jumătate din brigadă de construcţii a studenţilor care, dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc, rămăsese şi ea în interior. Cei ce urmăm să ieşim în schimbul doi, eram puşi dimineaţă între 11 şi 3 ca să facem corvezi interioare, ajutând la construcţiile de barăci.

De data aceasta eu am fost repartizat la poartă. Treaba pe care o aveam de făcut era să preiau de la gardianul din poartă căruţa cu piatră sau nisip, care era adusă până aici de un civil, şi să o conduc undeva mai departe, la locul de construcţii, şi să o descarc. Aproape 20 de oameni din brigadă mea făceau acelaşi lucru. Eram morţi de somn. Veneam dimineaţă la ora 7 de la lucru, de la Cariera Canara, luam cafeaua neagră şi ne culcam ceea ce, după ce ne dezechipam, era 8. La ora 11, tot a doua zi, ne venea rândul la corvezi, câte o jumătate de brigadă.

Mânăm o pereche de căluţi roibi, focoşi, spre temelia unei barăci când, de-odată, în faţa mea a apărut un om bine închegat, pe timpuri, probabil, robust; acum era slăbit, roşcovan, pe cap purtând o pălărioară verde, conică, cu şnur împrejur, una dintre acele pălării pe care o poartă în ţară pădurarii şi conducătorii silvici.

– Opreşte, tinere, zise omul, ridicându-şi mână în faţa cailor. Apoi a continuat cu voce blândă, cu timbre plăcut, lucru surprinzător în lagăre, unde oamenii se abrutizează şi, inconştient, vorba lor devine aspră:

– Căruţa aceasta merge la cuptorul de var, pe după bucătărie, îmi mai zise el.

Eu ţineam încă strâns hăţurile cailor şi mă uitam la acest om. Cunoşteam pe toţi oamenii care lucrau în interior, la construcţii, întâi că aproape toţi erau ţărani din Munţii Apuseni şi, al doilea, lucram la corvezi cu ei de peste un an. Pe acesta încă nu-l văzusem şi, la studenţi, erau doi sau trei oameni mai vârstnici, pe care îi cunoşteam de asemenea, însă pe acesta nu îl ştiam.

– La ce brigadă aparţii dumneata?, l-am întrebat eu.

– La studenţi, răspunse omul, şi se apropie de mine.

În ochii lui am văzut de-odată o suferinţă frântă, pe care a vroit să o acopere instinctiv cu pleoapele pe care şi le strânsese ceva mai tare, dar nu a reuşit să-i şteargă urma. Şi-a întins mâna şi şi-a spus numele:

– Sunt doctorul Simionescu.

Ştiam de mai mult timp că doctorul Simionescu fusese adus în lagărul nostru, dar încă nu-l întâlnisem. La început fusese repartizat la o brigadă care muncea la săpături, după câte fusesem informat.

– Sunt de o săptămâna în această brigadă. Ofiţerul politic mi-a spus că aici mi-e locul, între tinerii cărora noi bătrânii le-am făcut o educaţie politică greşită.

În câteva cuvinte, doctorul Simionescu mi-a mărturisit tragedia. Câteva nume de cunoştinţe comune din lagăr ne-a stabilit încrederea imediat.

– Simt că voi înnebuni. Mi se fac cele mai îngrozitoare şicane şi, în fiecare seară, sunt obligat să ascult insultele care se aduc generaţiei mele, fără dreptul de a o apăra. Mai mult, sunt bruscat cu violenţă şi pe şantier înadins mi se dau să execut munci de salahor care la vârstă şi posibilităţile mele fizice, constituie pentru mine adevărate suplicii.

– Mai terminaţi vorba acolo, bandiţilor, strigă un băieţandru la noi, pe care îl cunoșteam din văzute; era unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai locotenentului politic Chirion, o adevărată fiară.

Doctorul Simionescu s-a îndepărtat de căruţă, s-a uitat la copitele căluţilor care s-au proptit puternic ca să pornească căruţa, şi ochii lui apoi mi-au întâlnit iar privirile mele. Sub tristetea care îl umbrea, am simţit vibrarea, unui suflet cald, generos, a unui apostol subordonat unei mari credinţe, pe care prin ştiinţă şi vocaţia sa naţională, o închinase fără rezervă neamului nostru. În acea clipă nu-mi inchipuiam că aceasta a fost şi prima şi ultima mea întâlnire cu doctorul Simionescu.

Nu au trecut nici două săptămâni când, într-o dimineaţă, la, ora şase, când venise schimbul la cariera Canara, unde brigada noastră lucra peste noapte, ne-a adus vestea grozavă a uciderii doctorului Simionescu. Uciderea unui om într-un lagăr produce o adâncă depresiune morală asupra oamenilor. Parcă toţi se cufundă în interiorul lor, le piere glasul şi în ochii lor întâlneşti numai pustiu. Conştiinţa unui sfârşit asemănător posibil pentru fiecare, este atât de covârşitoare încât nimeni nu mai îndrăzneşte să-şi fixeze nici cel puţin speranţa promiţătoare pentru a doua zi. Aşa au arătat fraţii noştri când au păşit pe şantierul Canara, în acea dimineaţă când ni s-a adus vestea înfricoşătoare, şi aşa am plecat noi spre lagăr, învăluiţi în zabranicul mortuar al unui destin blestemat, împotriva căruia nu puteam să ne împotrivim cu nimic.  Din ceea ce am aflat atunci imediat şi din ceea ce am aflat mai târziu, când unii dintre studenţii reeducaţi şi-au revenit din rătăciri, (ei fiind atunci la locul scenei), moartea doctorului Simionescu, unul dintre cei trei şefi ai generaţiei anului 1922 s-a petrecut astfel:

Brigada de studenţi lucra la construcţii la Tașaul. Pe marginea lacului, se construia un aşa numit Grup Social de clădiri. Şantierul era imprejrnuit cu sârmă ghimpată şi, în afară de soldaţii de securitate care erau postaţi la cele patru colţuri ale patrulaterului şantierului, mai erau şi soldaţi intermediari care nu aveau posturi fixe, putându-se mişca pe traseul care îl păzeau. Construcţiile erau în diferite stadii de lucru. Doctorul Simionescu lucra în interiorul unui pavilion, unde trebuia să ducă materiale, ca mortar, cărămidă, ipsos, apă, etc, la studenţii care lucrau pe schele. Seara avusese loc în brigada studenţilor o şedinţă de prelucare a doctorului Simionescu, pe care Bogdănescu, acea lighioană în formă de om, căuta să-l oblige să recunoască existenţa unui plan premeditat la luptătorii naţionalişti români, conform căruia aceşti oameni intenţionau să sădească în sufletele tineretului idei criminale de intoleranţă a altor naţionalităţi, de ură semită, atitudini antimuncitorești, antisovietice, antiştiinţifice, antiprogresiste, etc. Se pare că şedinţa a fost extrem de agitată şi că doctorul Simionescu a fost maltratat mai rău ca în oricare altă seară precedentă. Dimineaţa, când a ieşit la lucru, ni s-a spus că doctorul Simionescu părea transfigurat, extrem de obosit, -fusese ţinut la «judecată» până la ora 3 dimineaţa- şi, aparent, incapabil să se autocontroleze. Incontestabil, suferise un şoc moral care îl desconcertase într-un anumit grad.

Câţiva studenţi din grupa de lucru, care erau cei mai înrăiţi şi aveau bogate caziere infamante de la Piteşti, Târgșor sau chiar din interiorul lagărului Peninsula, au continuat neslăbit cu terorizarea morală a doctorului. De altfel, aceasta era una dintre metodele obişnuite în lucrarea de reeducare a unei persoane. Trebuia să se ţină de capul lui în toate chipurile, să-i creieze obsesii de culpabilitate şi de complexe multiple, încât omul să fie condus sigur spre disperare. Când omul ajungea aici nu mai avea decât doua soluţii în faţă: ori să capituleze în faţa siluitorilor morali, şi atunci urma să recunoască ca adevărate toate acuzaţiile criminale care i se aduceau şi, inevitabil, trebuia să se ataşeze şi el la banda reeducatorilor, ori, a doua soluţie,  să se sinucidă.

Când eram în închisori, nu aveam la îndemână a doua soluție, întrucât nu aveam nici mijloacele fizice de a ne curma viața (lamă, funie, etc.), și nici prilejul să ieșim în sârme. Ori, la Canal, și în toate lagărele, aveam toate aceste posibilități. În plus, studenții reeducați și administrația, care le stătea în spate cu inspirația și uneltele, își lărgise considerabil câmpul de aplicațiune al crimei.

Doctorul Ion Simionescu, despre care oameni din oraşul lui şi distinşi bărbaţi din generaţia sa vorbeau numai cu superlative când se discuta asupra caracterului său, asupra capacităţii sale ştiinţifice, asupra calităţilor sale cetăţeneşti, etice şi creştine, ca să nu mai cuprindem şi patriotismul şi umanitarismul său proverbial, nu putea să ajungă la prima soluţie sub nicio formă. Era prea ancorat în valori înalte, pe care le cultivase o viaţă întreagă, cu ardoare şi deplină convingere. De acest lucru erau conştienţi şi ofiţerii politici şi studenţii care îl aveau în grijă. Dar, chiar pentru acest motiv, în plus, pentru că doctorul Simionescu, în baza credinţei sale creştine, adânc sădită în fiinţa lui, nu ar fi putut admite sinuciderea, grupul criminal trebuia să-l aducă la acest punct sau să săvârşească ei înşişi crima.  În acea zi caldă de vară, când soldaţii piroteau în posturi sub dogoarea soarelui dobrogean, în apropierea prânzului, mai de grabă ca de obicei, a sosit ofiţerul politic pe şantier şi cu el un alt ofiţer, din comanda batalionului de securitate. Garda a fost schimbată neîntârziat şi apoi totul a revenit la normal. În schimb, în clădirea înaltă, unde se afla grupul în care lucra doctorul Simionescu, studenţii îl hărţuiau încontinuu pe acesta, mai mult ca oricând. Tot timpul i se aruncau tot felul de reproşuri, folosindu-se cel mai trivial limbaj, se zvârlea în el cu bucăţi de cărămidă, de mortar uscat, bucăţele de lemn sau capete de scândură. Doctorul Simionescu îşi vedea de lucru. Ochii lui înotau în lacrimi. Se ştia singur, absolut singur între aceşti mici monştri, transformaţi astfel de mârşava mână criminală a partidului comunist. Cum nu ar fi vroit el să-i avertizeze tot timpul despre căderea lor şi primejdiosul laţ în care căzuseră!

Nu am reuşit să aflu decât două sau trei nume de-ale studenţilor care erau în grupa de tortură. Din nenorocire şi pe acestea le-am uitat, reamintindu-mi doar de unul dintre aceste nume, Ioan Olteanu, fost normalist la Tg. Mureş, care după ce a dat diferenţa de liceu, s-a înscris la Universitatea din Cluj. Chiar după ce studenţii supravieţuitori și-au revenit, se fereau să amintească numele acelora dintre ei care săvârşiseră acte prea mârşave.

La un moment dat, văzând studenții că doctorul Simionescu nu reacționează cum ar fi dorit ei, unul a agățat o funie de o grindă pe unde trebuia să treacă doctorul cu materialele. Prima oară doctorul a trecut pe sub ea, părând că nu o observă. Studenții au inceput să-l ridiculizeze imediat.

– Ce, te faci că nu vezi funia, banditule? a zis unul.

– Este pentru tine, porcule, a adăugat altul. Nu meriți altceva, după nenorocirile pe care le-ai adus poporului român în 25 de ani de beznă.

– De ce nu-ți bagi gâtul în laț, dacă ești om de onoare? spuse un altul. Atunci te-am crede că ești om de atitudine. Dar ți-e frică că te doare, banditule!

Aceste atacuri verbale, murdare și scandaloase, nu au putut să nu-i atingă cele mai intime adâncuri ale sufletului acestui om nobil și onest, care era profund conștient că întreaga sa viață nu a căutat să facă altceva decât să fie util societății și să aline suferințele oamenilor.

Unul dintre acei studenți, dintre acei care ucisese și la Pitești, s-a apropiat cu îndrăzneală de doctorul Simionescu, când acesta se nimerise din nou lângă lațul funiei care atârna deasupra unor dulapi și, când doctorul s-a apropiat, i-a dat un ghiont încât acesta, a scăpat din mână galețile cu mortar, și a simulat că îi pune lațul de gât. Nu se poate ști dacă gestul acestuia ar fi mers până la capăt, adică să-l ștranguleze pe Simionescu. Schimbarea gărzii mai de grabă cu ceva și aparitia celor doi ofițeri de care am amintit, pledează însă pentru premeditarea crimei.

Doctorul Simionescu când a văzut intenția criminală a acestora, pentru că imediat s-au mai alăturat primului și alți tineri, cutremurat de spaimă și de groază, a năvălit pe una dintre ușile care i-a fost mai aproape și a iesit afară. Neștiind ce să facă în prima clipă, unde să meargă și cui să se adreseze, -desigur, el se gândea la un reprezentant înarmat sau oficial al lagărului, nici într-un caz la brigadierul Bogdănescu-, s-a îndepărtat în fugă spre sârma unde erau soldații de pază. Era evident că omul era disperat, că fuge de o amenințare serioasă, mai cu seamă că în timpul acesta țipa ca să fie salvat. Mi s-a relatat că doctorul Simionescu apela după ajutor.

Nici nu a apucat să se apropie până la limita de cinci metri de sârme, care nu putea fi depășită fără riscul de a fi împușcat, că un soldat din afara sârmelor a și tras în doctorul Simionescu câteva focuri de armă care l-au ucis fulgerător. Soldatul, se pare că nici nu l-a somat regulamentar înainte de a-l ucide.

Crima, a carei victimă a fost doctorul Simionescu, a fost cu siguranță plănuită. Prin orice mijloace el trebuia ucis. Cum s-au mai petrecut și alte crime în acest lagăr sau în altele, s-a putut constata că oricând o persoană exercita o prea mare influență prin prestigiul său în jurul său, în baza represiunii crunte împotriva tuturor forțelor polarizante, organele de securitate au fost radicale. Zona de preavizare de 5 metri până la sârme era valabilă numai pentru cazul că un deținut ar fi încercat să se apropie pe furiș de sârme, dar nu țipând și apoi, unde mai pui că era și ziua amiaza mare.

Prin moartea doctorului Ion Simionescu din Turnu-Mâgurele, generația luptătoare naționalistă din țară a pierdut o forță de cea mai înaltă factură, a pierdut un bărbat luminat de principiile unui larg umanitarism, un cetățean integru și un medic a cărui mână binefăcătoare nu va putea să fie uitată de mii de foști suferinzi din partea inferioară a Munteniei, din răsăritul Oltului.

(Ion Cârja – Canalul morții, Editura Cartea Românească, 1993, pag. 355-361)