Cum a început reeducarea

Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne înistorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul”, cu virtuţile sau slăbiciunile sale.

Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului.

La noi în ţară cuvântul reeducare îţi aminteşte fără să vrei de închisoarea din Piteşti şi de crimele ce s-au petrecut acolo împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă propagandă mincinoasă prin care vina er aatribuită victimelor. De aceea consider util a face un mic istoric al acestei reeducări de tip comunist, care cu timpul s-a transformat într-un adevărat măcel asupra tineretului român şi căruia ulterior i-a fost atribuită vina celor petrecute.

Dacă citim „Ziar de lagăr – Caracal 1945″ scris de Onisifor Ghibu, vom descoperi afirmaţia că: „Burghezii trebuie reeducaţi”. Acest slogan va apărea şi în penitenciarul din Suceava, însoţit de unele manifestări ostile faţă de intelectuali şi de zvonuri de punere în libertate sau de ameninţări, pentru a intimida deţinuţii.

Zvonurile vor circula prin închisoarea Suceava lansate prin Lucian Pascaru, Neculai Dumeni sau Alexandru Bogdanovici. Concomitent cu ele, vor apărea în penitenciar şi unele broşuri, precum şi promisiuni de punere în libertate.

Promisiunile de punere în libertate erau făcute la Caracal în schimbul unor adeziuni la B.P.D. (Blocul Partidelor Democratice), în timp ce la Suceava, punerea în libertate era chipurile condiţionată de sinceritatea din timpul anchetelor.

Apariţia broşurilor comuniste în lagărul de la Caracal confirmă implicarea administraţiei în această acţiune, ajungând până acolo încât să determine redactarea unei declaraţii concepută de poetul Buznea şi care va fi purtată prin barăci de avocatul evreu Untermann, care purta la gât o cruciuliţă de argint; el a reuşit să adune 1058 de semnături, dintr-un efectiv de aproape 1400 deoameni.

În această atmosferă, nu trebuie să ne surprindă faptul că încep a fi concepute diverse memorii, iar justificarea lagărelor şi necesitatea reeducării vor găsi mediu prielnic chiar şi în capul autorului. Tot în această carte vom afla, din surse provenite de la Petru Groza, că responsabilitatea acestor lagăre aparţinea lui Teohari Georgescu (Burăh Tescovici) şi unui Consiliu Suprem, format din doi evrei, doi unguri şi un român. La fel se va întâmpla şi cu aşa zisa reeducare începută în 1948 şi oprită în 1952, dirijată de acelaşi Teohari Georgescu, ajutat tot de un Consiliu, din care făceau parte Alexandru Nicolski, Dulgheru, Zeller, nefiind însă străini nici Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Ana Pauker, C. Pârvulescu, Walter Roman etc.

Implicarea administraţiei în această reeducare o demonstrează festivalurile artistice, îndemnurile de a se înscrie în P.C.R., precum şi schimbările apărute în fruntea acţiunii de reeducare. De exemplu, Elefterescu este preferat lui Isăceanu. Asemenea evoluţii au avut loc şi în penitenciarul Suceava: de pildă, Ţurcanu îi este preferat lui Bogdanivici.

Efectul nefast al acestei reeducări, chiar fără să fi fost făcute presiuni fizice, se poate constata din afirmaţia făcută de dr. Cotoiu din Arad:

„Fac orice pentru a scăpa de aici”, prin condamnarea politică a incidentelor de la Cluj sau prin compunerea unui „Imn al muncitorilor democraţi”. în acest timp, la Bucureşti, Teohari Georgescu afirma: „Nu există libertate pentru bandiţi”,expresie atribuită tuturor celor ce se împotriveau comunismului. Efectul presiunilor în numele unei ,reeducări” s-a putut constata când cei puşi în libertate au fost încolonaţi şi conduşi la sediul partidului comunist ,purtând steaguri şi au fost puşi să ţină discursuri, depăşind, după cum afirmă şi autorul, „orice margini de bun simţ şi de demnitate”.

Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atmosfera ce s-a creat în barăci, datorită lichelismului multora dintre internaţi.

Făcându-se o paralelă între regimul aplicat în lagărul de la Caracal şi cel aplicat studenţilor la Piteşti, s-ar cuveni ca cei ce-şi permit a judeca şi condamna victimele de la Piteşti sau Gherla să-şi facă un proces de conştiinţă, pentru a vedea dacă sunt suficient de informaţi asupra celor ce s-au petrecut în aceste închisori şi dacă au dreptul moral de a judeca şi condamna. Revenind la aşa-zisa reeducare de la Piteşti, vom vedea că această acţiune de reeducare a fost începută la închisoarea Suceava, iniţiatorul ei fiind considerat Bogdanovici Alexandru, student la Facultatea de Drept din Iaşi, căruia se vo ralătura Ţurcanu Eugen, Dumeni N., Pascaru L., Mărtinaş Al., Caziuc Gh., Negură I. şi încă vreo câţiva pe care nu-i mai reţin.

Personal, nu am crezut niciodată că această idee i-a aparţinut lui Bogdanovici şi că ea s-a declanşat în toamnalui 1948, odată cu intrarea în scenă a acestuia, dimpotrivă, susţin că, germenul acestei reeducări a apărut încă din luna iunie (iulie) 1948 şi că însuşi Bogdanovici este o victimă a celor ce au lansat această idee. Ca unul care m-am aflat în acel timp în penitenciarul din Suceava şi urmăream cu nelinişte desfăşurarea evenimentelor, am putut observa unele lucruri pe care abia la Piteşti voi reuşi să le înţeleg în toată complexitatea lor. Trăind dinplin fenomenul reeducării, am putut să-mi dau seama că „marii patrioţi” făcuţi cadou de Stalin poporului român: Ana Pauker, Zeller, Nicolski etc. au învăţat ceva la Moscova şi nu au stat degeaba nici la Bucureşti, unde au pregătit aproape perfect un plan diabolic, menit să distrugă tot ce avea mai bun poporul român.

De acest plan nu au fost străini nici cei ajunşi în fruntea PCR, adică toată clica ce conducea în acea vreme destinele ţării.

Tot la Piteşti îmi voi da seama că reeducarea a început la Suceava o dată cu îndemnurile lansate de Pascaru şi Dumeni de a se declara totul, motivându-se că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, cu atât vor fi mai puţine perspective de a ni se face un proces şi că vom fi apreciaţi pentru sinceritatea noastră. Repet, îndemnurile erau lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor” – organizaţia judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei din acele vremuri. A fost un început de tatonare a atmosferei din mijlocul arestaţilor, precum şi o verificare a unor probabili aderenţi ai acestei „reeducări”. A fost doar un început, în a cărei capcană au căzut un singur muncitor şi câţiva elevi care erau sub influenţa lui Pascaru sau Bogdanovici. Cu toate că rezultatele erau lamentabile, deoarece muncitorul făcuse declaraţiile mai mult de frică decât din convingere, aceştia vor continua chiar şi fără succes în munca lor murdară, sfârşind prin a se alătura cu trup şi suflet acţiunii de mai târziu a lui Ţurcanu.

(Nicolai Popa – Coborarea în iad. Fenomenul Pitești)