Cum a plecat Elisabeta din Domneşti şi a ajuns la Nucşoara

Eu, doamnă, sunt de loc din Domneşti. Mă trag din neamu lu Şuţa. Pe tata mieu îl chiema Ion. Pe mama o chiema Maria. La treizeşopt de ani tata a murit de inimăşi a lăsat opt copii. Mama era de treizeşase. Era mai mică cu doi ani ca tata. A născut treişpe copii. Da pă ăilalţi morţi nu-i ştiu, îi ştiu numai p-ăi de-a trăit: Ion Şuţa, Gheorghe Şuţa, Petre Şuţa, vedeţi, Şuţa ne zice nouă, Nicu laie Şuţa şi Luca Şuţa. Băieţii. Şi fetele: Ileana, Maria şi Elisabeta, ieu, Tuţa îmi zice, dar sunt scrisă Elisabeta. Aşa ie mai serios…

Am învăţat şapte clase primare, nu mai multe, că n-a fost posibilitatea să merg eu la şcoală, că n-avea mama cu ce. Eram opt copii, doamnă, săraci, da ne-a crescut mama cu frica lui Dumnezeu, cu cinste, şi n-am supărat-o pe mama niciodată. Ori încotro m-a trimes, acolo m-am dus. La vaci, la vaci. La porci, la porci. Unde m-a trimes, acolo m-am dus. Ne-a mai ajutat şi unchiu Gheorghe Şuţa. El n-a avut copii şi ne-a crescut pă noi, copiii lui văr-so. A cumpărat şi un munte să ni-l dea, da l-a cumpărat degeaba, că l-a luat statul. Şi tot el m-a măritat la opşpe ani şi m-a adus în Nucşoara, că l-a avut aicea pă Gheorghe Rizea cu care lucra. N-a vrut mama să mă dea, zicea că sunt băieţi buni şi în Domneşti. N-a vrut fraţii mei să mă dea aicea… Că soţul meu mai ţinuse pe o altă verişoară a lui unchiu, care, când a născut primul copil, fata care aţi văzut-o, a murit din naştere. Copilu era de opt zile când a îngropat pe mama ei. Era de cinci zile când a murit şi cu trei, cât au ţinut-o moartă, opt. Da unchiu a făcut ca el, m-a măritat…

Nimic de zis, am trăit bine. Am muncit, am cumpărat pământ… Care ni l-a luat! Nu mi-l mai dă nici astăzi. Nu vezi? Mi-a luat tot, doamnă. Mi-a stricat grajdu, magazii,tot ce-am avut. Nu mai am nimic. Am făcut noi o ţârde grajduri, da cu ce… Amândoi ologi. Eu nu poci de picioare, uitaţi-vă şi dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Ie! Le pui drepte. Uitaţi-vă cum mi s-au făcut mie picioarele, doamnă… Uite cum ie picioarele mele, că m-a băgat în lanţuri şi m-a ţinut în umezeala aia din Jilava. Nu e puţin să stai doi ani de zile la Jilava… Eram de treizeşopt de ani.

La nuntă a venit cu maşina să mă ia. Cu două maşini. După aia au venit şi altele. Nuntă în regulă. Păi domnu Şuţa, unchiu nostru, era om văzut. A fost numai fruntea satului din toate comunele la nunta mea. Am petrecut, dumnealor s-au dus acasă şi io am rămas aici. Naş l-am avut pe popa Drăgoi, care l-a împuşcat comuniştii. L-a urmărit şi l-a prins la Vâlsăneşti şi l-a arestat. Şi când i-a prins, după zece ani, pe ăştia, i-a dus la Jilava pe toţi şi i-a executat.

Am avut şi zestre… am avut. Mi-a îmbrăcat mama casele, da nu mai am nimic din alea. Ca să ajung unde mă vedeţi am fost la domnu Ceauşescu. Am avut eu pe cineva la Bucureşti care a umblat… Mi-a dat casa. Atât! Pământu e şi astăzi la ei. A dat fata mea, asta văduvă, pământ în altă parte unuia şi mi-a dat mie lângă casă. Ce-i în uşa casei. Nu mai am nimic. Mi-a stricat magazia, mi-a stricat grajdul, mi-a stricat tot, bucătăria, n-am mai găsit nimic.

Nimic, nimic, nimic n-am găsit. Că rămăsese o magazie, să aibă unde ţine lemnele dispensarului, şi m-am rugat de Ion Băncescu, că era la Sfat, să-mi dea mie magazia, că plătesc. N-a vrut! Da ştiţi cum a murit, doamnă? Cu gâtu pă scaun! Uite aşa a murit. Nu ie moarte de om… Vedeţi ce scrieţi, doamnă, în carte, să nu daţi de rău. Barim să trăiesc şi ieu, să am parte de moarte bună. Că eu, să ştiu că ies ai noştri, aş spune totu, driept, da nu ştiu, doamnă… şi dacă am scăpat de lanţuri şi de doişpe ani de chin, să mă omoare ei acuma? Nu mai dorm aici. De-acuma m-am mutat în camera aia. Că mă împuşcă pe aici, pe fereastră, în pat. Ne culcăm aşa: eu colea şi Gheorghe colea. Zic – barim să scăpăm unul din noi, să mai aibă copiii un părinte. Şi mi-e frică, mi-e frică… Că la noi, pentru pământu ăsta…

Era aşa lume cinstită şi aşa lume cumsecade…Doamnă, n-aş fi dat-o pe nimic comuna asta! Acum ei au pământul de la Arnăuţoiu, de la ăştia care au fugit, de la mine, de la ăla, de la ăla… Şi pentru pământ, ca să nu ni-l mai dea… Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea. Că pământu, vezi, nu mi-l dă…

Ieu cried că v-a luat numărul de la maşină, aşa cried.

(Elisabeta Rizea – Povestea Elisabetei Rizea, ediție îngrijită de Irina Nicolau și Theodor Nițu, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 19-23)