Cuvinte pentru viața duhovnicească

De vorbă cu Părintele Oprea Crăciun de la Hunedoara

Sărut mâna, Părinte? Sănătos? Ce vă mai face spatele?

Mă ajută să mă smeresc. Dacă vreau să mă mândresc, mă doare spatele.

Dar cică ar trebui să mă mângâi că s-a dat o lege acum, ca toți cei ce au suferit în timpul comunismului, să primească despăgubiri pentru pierderile, pentru suferința lor de acolo. Şi nu numai ei ci şi soțiile, copiii şi nepoții. Dar şi asta poate fi o politică. Şi s-au lăudat că îmi trimit ei, că am fost cu ei în lot, cu cei de la Arad, şi că îmi trimit ei hârtiile şi că angajează ei un jurist să-mi susțină cazul. Însă în ce mă priveşte pe mine, nu îmi trebuie niciun ajutor.

După legea aceea din ’91, s-a organizat imediat Asociația Foştilor Deținuți Politici. Eu însă nu am înaintat nicio cerere, până când m-or silit ăştia din Hunedoara, prin ’93. Dar eu n-am nevoie de despăgubiri de felul acesta. Puteți să mă pârâți „Prin ’49 am căpătat în închisoare o pneumonie şi pe care nu am avut cum să o tratez. Şi am rămas cu o bronşită astmatică până acum. Mă tratez de o bucată de vreme cu frunze de varză. Şi am început să tuşesc mai puțin, dar până acum doi ani, tuşeam câte 10-15 minute, până când eliminam. Şi spatele tot cu nişte legături de plante am început să îl tratez. Am localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut? Lucram la Canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce pățeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Eram foarte gras pe atunci şi, aruncând pământul pe care-l săpam cu hârlețul, se ținea de hârleț; se desprindea greu. Şi, aruncând aşa, se desprindeau aici fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ținea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci numai cu o mână puteam lucra; toți vagoneții de la toate garniturile „Tot acolo am mai făcut o infecție la un picior. M-a operat un medic de-al nostru, deținut, infirmeria era vizavi de brigada noastră. Dar nu am fost scutit de muncă decât în ziua în care m-am operat. Mergeam în cârje, la săpat pentru calea ferată. Şi trebuia să-ți faci norma, şi dacă erai într-un picior. Tata m-a văzut în cârje, venise fără autorizație, că nu i-au dat autorizație să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit. Mama mea a murit curând după ce m-au condamnat, dar ea nu a ştiut că mai trăiesc.

Şi părintele Justin la fel a pățit.

Eu sunt mic pe lângă Părintele Justin. Dar Mântuitorul i-a răsplătit suferința şi i-a dat şi lui darul de a alina suferințele oamenilor, că nu degeaba vin la uşa lui atâția călugări, maici şi mireni. Şi încerc şi eu să îl imit pe Părintele Justin şi să nu închid uşa nimănui care vine la mine. Am observat că dacă intră cineva în crâşmă, crâşmarul nu-l dă afară. Apoi eu să-i dau? Deşi câteodată oamenii intră în crâşmă şi cu treburi duhovniceşti. Poate ați citit întâmplarea aceea cu un călugăr care era foarte frământat de următoarea întrebare: De ce unii mor tineri, alții bătrâni, alții se chinuiesc şi nu mai mor? Ştiți pilda cu un bețiv care intra în rai şi un şuştăr, rămas afară, în iad?

Zice că tot la şase secunde moare câte unul pe glob. Şi-i coadă la uşa raiului. Petru ştie şi omul şi starea lui sufletească. Şi în şirul celor ce mergeau spre uşa raiului, apare un om care se cam legăna. Şi avea nasul roşu şi obrazul vânăt. Şi călca când în stânga, când în dreapta, aluneca. Când se apropie, Sf. Petru suceşte cheia din uşă. Dacă vine acesta în rai, ce mă fac, că acesta-i bețiv? Şi bețivii n-au loc în rai ca şi tâlharii şi ca hulitorii. Şi când ajunge în dreptul uşii i se porunceşte lui Petru: La dreapta cu acesta. Sfântul îşi face o cruce mare: Mă, m-am mai păcălit o dată. În rândul celor ce veneau, observă şi pe unul care a fost cizmar, cârpaci. Avea vreo 35 de ani şi de la 15 ani era bolnav de tuberculoză. Pe atunci nu erau medicamente de tuberculoză. Căsătorit, cu vreo 3-4 copii, trăia din munca lui. Atâția ani de suferință, de tuse şi de muncă „se gândeşte Petru: Hai să-i deschid uşa la acesta. Şi întredeschide uşa raiului. Când ajunge în dreptul uşii, aude: La stânga cu acesta. Nu se potrivea cu socotelile lui. Nu se poate. Întreabă: Doamne, s-au schimbat rânduielile? De ce, Petre? Păi, bețivii, desfrânații şi alți împătimiți nu intră în rai. Şi pe acela cu nasul roşu şi obrazul vânăt mi-ai spus să-l dau în dreapta, iar pe acesta, care a suferit o viață întreagă, îl trimiți la stânga. Nu-i destul cât a suferit? Petre, uite cum stau lucrurile: acela care intră în dreapta, o dată nu mi-o spus o vorbă de ocară. De câte ori ridica paharul, zicea: Dea Dumnezeu sănătate, pace în lume. Acesta, de câte ori scăpa ciocanul pe degete, ridica şi degetul către cer cu multe înjurături la adresa Mea. Şi se lămuri Sf. Petru. Şi de atunci a rămas vorba asta: Uite, cu gura poți câştiga şi raiul şi iadul. Şi dacă vrei să-ți fie primite rugăciunile cu plăcere, să ai grijă de ce scoți din gură.

Părinte, cum e de luptat cu forma falsei smerenii, pentru că este mai greu? Când e mândrie fățişă, măcar ştii

Dacă mă păcăleşte satana, mă face el să mă văd sfânt.

Dar când suntem cu totul neputincioşi, la limita deznădejdii, aia nu tot din mândrie vine?

Nu, nu întotdeauna. Dacă o zic cu sinceritate şi-mi dau seama că nu pot fără El să realizez ceva, atunci sunt sincer. Dar când mi se pare că nu mai sunt bun de nimic şi-mi vin gânduri de sinucidere, atunci e o problemă mare. Acolo călăuzeşte cel rău, al deznădejdii. Am lucrat la traducerea cărții „Spre Tabor” de Părintele Ilarion Felea şi aceste virtuți teologice „credința, nădejdea şi dragostea „trebuie bine analizate şi sunt chiar analizate în volumul III, dar trebuie urmărite pas cu pas şi împlinite. Dumnezeu ascultă de multe ori pe omul smerit. Neputința mă învață să nu mă încred în cine ştie ce lucrez sau fac. Dacă fac ceva, o fac ca o datorie şi ca pe o poruncă.

Dar gândul că putem fi mai curați?

Aia e altceva „nu mă curăț eu repede de patima desfrânării. Aia e cu multă muncă şi efort. De aceea din volumul II al cărții „Spre Tabor” învățăm încet, încet cum să ne curățim, dar trebuie citit nu doar o dată, „să traducă în viața personală conştiința misiunii pe care o are orice creştin, din clipa botezului, de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Hristos. Să aducă toate îndemnurile şi toate învățăturile Mântuitorului, în viața personală. Iar cine se sileşte să facă aşa ceva, niciodată nu se poate considera împlinit şi tratează lucrurile cu seriozitate, convins de ceea ce spune dar analizând lucrurile la justa lor valoare pentru alții, dar şi pentru sine, cu smerenie. Şi aşa era şi părintele Stăniloae, dar şi părintele Arsenie. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Era un vizionar, era un om deosebit. Cunoştea omul de departe ce are în suflet, dacă e bun de ceva, dacă e bun de bob de grâu sau e bun de gunoi. Şi gunoiul e bun pentru că fără gunoi nu se face grâul.

De aceea, formarea călugărilor, formarea teologilor, formarea oricărui creştin poate fi călăuzită în mod deosebit de traducerea acestei scrieri a părintelui Felea, după ce a experimentat nu numai trăirea în biserică dar şi experiența puşcăriei. S-ar cădea apoi ca fiecare student de azi şi fiecare preot care nu a citit, nici nu a suferit această transformare, şi i-ar fi necesară pentru duhovnicie, să aibă aceste cărți obligatoriu. Să fie atât în biblioteca lui personală cât şi în fiecare parohie, şi să o aibă fiecare față monahală, ca să poată fi citită şi la strană, şi la masă, dar neapărat să o poată aprofunda şi acasă, când are timp. Părintele Cleopa avea un îndrumător pentru spovedania duhovnicilor şi a stareților. El este adus de la Athos şi apoi tradus în limba românească sau cu referințele creştinilor de la noi, de către părintele Cleopa. Şi acesta ar fi absolut necesar să-l aibă preoții, şi cu îndrumătorul acesta completat, şi cu îndrumarea la ce trebuie să fie atent un duhovnic, şi un preot, şi un stareț apoi. Să ştie când trebuie să certe şi cu câtă bunătate trebuie să certe pe celălalt, şi cum trebuie să-l înțelegi, să-l ierți şi să-l îndrumi. Poate că cineva se va ocupa şi de treaba aceasta. Acesta este tipărit cu binecuvântarea Prefericitului Casian Crăciun de la Galați. Ar fi necesar pentru fiecare preot, pentru fiecare parohie, pentru fiecare mănăstire, ca să putem învăța să ne curățim de patimi.

Părinte, dar cum să citim Scriptura?

Cu toată inima şi cu încredere pentru că ce este scris acolo e Cuvântul lui Dumnezeu

Dar cum să-I mulțumeşti lui Dumnezeu atunci când eşti în necaz sau în ispită? Pentru că după ce trece, Îi mai mulțumeşti „Dar cum ai puterea să-I mulțumeşti în ispită?

Trebuie să mulțumeşti şi de necazuri lui Dumnezeu, că toate sunt îngăduite cu un rost. Ce mai este după ce ai aflat cu Cine ai stat de vorbă şi că Cel cu care ai stat de vorbă la fântână îți dă nişte apă de nu mai trebuie să mergi după apă? Nu te îndeamnă să chemi tot satul să vină să ia apă de la Cel ce dă apă fără să mai vii după apă? Dacă rămâi statornic în atitudinea asta „

Dacă ne vor închide în închisori şi ne vor pune cipul forțat? Să facem precum Sfânta Teodosia care a preferat mai degrabă să sără pe geam decât să îşi piardă fecioria? Sau e considerată sinucidere?

Păi, nu i se consideră sinucidere. E sfântă pentru păstrarea fecioriei. Pe de altă parte, dacă voi reuşi eu să fiu un creştin trăitor şi cât de cât să nu mă cuminec fără căință şi cercetare de sine, atunci şi orice otravă îmi pune, nu mă poate distruge. Noi, toți creştinii trebuie să fim conştienți de importanța Sfintei Împărtăşanii. Nu zice Mântuitorul: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viață în sine?”

Dacă ai o ispită cu cineva şi-ți tulburi pacea cu el şi nu mai reuşeşti să-l iubeşti, cum reuşeşti să depăşeşti starea asta? Încerci să te rogi pentru el şi tot nu ai pace. Îți aminteşti răul pe care ți l-a făcut şi simți că te otrăveşte „Cum te lupți ca să te cureți şi să poți iubi, orice ți-ar face ?

Sfințiile voastre, mai țineți ceaslovul la îndemână?! La sfârşitul pavecerniței mari se zice aşa: „Pe cei ce ne urăsc pe noi şi ne fac strâmbătate, iartă-i Doamne!”

Citeşti rugăciunea dar sentimentul acela din inimă, cum îl ştergi?

Dar cine te opreşte să zici din inimă când zici „Doamne, iartă-i?” Şi mai e una „Zice Mântuitorul: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Şi îi îngăduie şi satanei să ne mai încerce. Nu zice în acelaşi timp Evanghelia lui Luca: „Ca să nu cădeți în ispită, rugați-vă?” Deci Hristos este Cel ce îl împiedică pe satana. Eu, ca să nu cad în ispită, Îl rog pe Mântuitorul. Hristos şi pentru unii şi pentru alții a spus: „Părinte Ceresc, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Şi iată cum El spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Lucrul acesta nu e uşor: să te rogi pentru cei ce te-au bătut în cuie, răstignit de viu. Dar să ne rugăm: Ajută-mă să mă pot ruga şi eu ca şi Tine! Mare lucru „

Părinte, dar cum ne vom putea împărtăşi în închisori dacă nu vom avea la cine să ne spovedim? Putem primi dezlegarea dacă ne mărturisim direct în fața lui Dumnezeu? Ce putem face în aceste condiții?

Nădăjduim totuşi la mila lui Dumnezeu! Ş-apoi şi în închisori, mai trimite Dumnezeu soluții. L-am cunoscut pe Părintele Serghie de la Bârlad, foarte deosebit. Era duhovnicul închisorilor acolo, la Aiud „Dar veți vedea la vremea potrivită.

Care-i diferența dintre diplomat şi înțelept?

Cam care-i diferența dintre fariseii cărturari şi Iisus Hristos. Numai atât.

Deci nu ne trebuie diplomație?!

Ce să faci cu ea?

Păi, ce este înțelepciunea atunci?

Înțelepciunea „măsura în care Îl primim pe Hristos să locuiască în noi. Să gândim ca El şi El să gândească în noi „Mare lucru „

Putem însă să încercăm să mărturisim chiar dacă ştim că suntem neînțelepți?

E bine că ştiu că nu sunt înțelept, dar o cer mereu lui Dumnezeu.

Dar mărturisirea noastră nu poate fi sminteală pentru oamenii care văd că nu sunt înțelept?

Mă bucură că lumea nu mă socoate înțelept. Pe măsură ce vom avea curajul acesta al mărturisirii, în legea dragostei lui Hristos, în măsura în care facem asta, ne înțelepțim. Dumnezeu are grijă de noi. Cu ajutorul Lui doar reuşim să ne modelăm sufletul. Vai de noi, că noi vom fi după legea iubirii, a iubirii milostive! Iubiți pe vrăjmaşii voştri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Dă de mâncare la sărac şi la străin, adăposteşte pe drumeț, caută-l pe cel din temniță, încurajează-l, dar şi pe cel beteag din spital, şi pe cel de acasă. Spune tuturor legea lui Dumnezeu, ca nu cumva să rătăcească. Evanghelia te va învăța toate.

(Interviu realizat de Monahia Fotini şi Rasofora Neonila apărut în revista Atitudini, nr. 11)